Parliamentary debates

Domnul Costică Macaleţi:

"Ştefan Luchian - 140 de ani de la naşterea unui artist desăvârşit"

Declaraţia mea politică de azi se referă la aniversarea a 140 de ani de la naşterea unui mare artist pe care judeţul Botoşani l-a dat culturii române, dar şi europene şi universale - Ştefan Luchian.

Ştefan Luchian s-a născut pe 1 februarie 1868, la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani. Era primul fiu al soţilor Elena (născută Chiriacescu) şi Dumitru Luchian.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX Ştefan Luchian era deja recunoscut drept pictorul român cel mai important. Un succesor inspirat al lui Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu, consideraţi "părinţii" picturii româneşti, Luchian îşi făcuse simţită prezenţa în peisajul artistic, prin lucrările sale remarcabile. A pictat peisaje, portrete, naturi moarte şi mai ales flori. Peisajele sale demonstrează interesul său pentru natură şi pentru simbioza dintre vegetaţia abundentă şi fiinţa umană. Stilul său este şi o reflecţie a luptei pe care a dus-o cu boala care l-a chinuit şi în final l-a ucis, permiţându-i de la jumătatea vieţii doar reveniri scurte în lumea artistică, urmate de lungi internări în sanatorii şi spitale, şi perioade chinuitoare de convalescenţă, în care a lucrat enorm, încercâd să recupereze timpul pierdut.

Vocaţia viitorului pictor se declară încă din copilărie. El rezistă cu încăpăţânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la şcoala militară. În 1873 familia se mută la Bucureşti. Ştefan Luchian se înscrie în 1885 la şcoala de pictură a Şcolii Naţionale de Arte Frumoase, pe care o absolvă în 1889, obţinând medalia de bronz pentru un "Cap de expresie" şi un "Studiu după natură". Maestru nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian a găsit încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalităţii.

Opera lui Luchian începe prin a realiza copii după lucrări de Rembrandt şi Coreggio. Pe lângă pictură, Luchian îşi încearcă talentul de scriitor, una dintre poeziile sale "Sub cămăşi de borangic" fiind publicată în 1890 în revista "Generaţia viitoare". Bucuros de debutul său, Luchian se întoarce în acelaşi an în România, pentru a-şi continua cariera artistică. Expune pentru prima oară cinci tablouri, marcate de experienţa perioadei germane. Simţind nevoia de a-şi continua pregătirea, Luchian pleacă în martie 1891 la Paris, mutându-se pe Strada Michel, la numărul 48, în celebrul Cartier Latin. Este deosebit de impresionat de stilul lui Delacroix şi Coubert şi începe să cunoască mai bine curentul impresionist. Dorind să participe la o expoziţie pariziană, termină în februarie 1892 un tablou de mari dimesiuni intitulat "Un convoi la Plevna", dar este nevoit să se întoarcă în ţară pentru a participa la înmormântarea mamei sale.

Atracţia Parisului este prea puternică, Luchian întorcându-se în capitala Franţei în toamna aceluiaşi an. Urmează cursurile Academiei Julian, lucrând în atelierele lui W. Bouguereau şi Tony Robert-Fleury.

Se întoarce în primăvara lui 1893 la Bucureşti, participând cu patru tablouri la o expoziţie.

Împreună cu Titus Alexandrescu, deschide în primăvara anului următor o mică expoziţie într-un atelier de pe Strada Regală nr.11, unde locuia.

În mai este ales membru în juriul "Expoziţiei anuale a artiştilor în viaţă", prima ediţie a acestui eveniment cultural, organizată după 13 ani. Luchian expune opt tablouri la această expoziţie organizată la Ateneul Român. Ocupă în final locul trei în concurs, pentru lucrarea "Efect de lună". Încearcă să ocupe un post de profesor în cadrul Şcolii de Arte Frumoase din Iaşi, dar se retrage, acuzând comisia de incorectitudine.

În 1895 este ales vicepreşedinte al "Cercului artistic de la Ateneu", la expoziţiile căruia participase cu mai multe lucrări.

În lua mai, Direcţia Monopolurilor îi comandă o lucrare de mari dimesiuni, intitulată "Mănăstirea Tismana".

Tot mai apropiat de grupul artiştilor din "Cercul artistic", Luchian începe să participe tot mai des la expoziţiile organizate de aceştia.

În februarie 1896 Luchian cumpără o clădire pe Bulevardul Kiseleff, mutându-se aici pe 23 aprilie. Semnează Manifestul "Expoziţiei Artiştilor Independenţi", manifestare organizată în acelaşi an în Bucureşti, în cadrul căreia sunt expuse lucrări de Luchian, Artachino, Bogdan-Piteşti, Vermont. Criticii îl consideră pe Luchian ca un artist "cu adevărat independent şi modern". Expoziţia era gândită ca un protest îndreptat împotriva organizatorilor expoziţiilor oficiale.

Alături de C. Artachino pictează frescele mai multor biserici din România.

În 1897 este ales membru în comitetul de conducere al Societăţii "Ileana", care îşi deschide prima expoziţie de pictură pe 21 februarie 1898. Luchian este prezent cu 21 de tablouri, care îi aduc laudele criticilor de artă şi aprecierea colecţionarilor.

În vara acestui an începe să lucreze la Biserica din Alexandria, terminânâd pictarea acesteia la sfârşitul lui septembrie.

În această perioadă o cunoaşte pe Cecilia Vasilescu, o tânără căreia îi predă lecţii de pictură, cei doi tineri îndrăgostindu-se. Încep să se manifeste primele semne ale bolii care va începe să-l tortureze trei ani mai târziu şi care îi va aduce şi moarte peste mai puţin de două decenii.

În iunie 1899 planurile sale de a se căsători cu Cecilia Vasilescu se împotmolesc din cauza bolii.

În noiembrie participă la "Expoziţia anuală a artiştilor în viaţă", două dintre pastelurile expuse fiind alese pentru "Expoziţia Universală" de la Paris din 1900.

Alături de prietenul şi colaboratorul său C. Arteachino, Luchian începe pictarea Bisericii Brezoianu din Bucureşti.

Comitetul Societăţii "Ileana" se decide că este momentul să intre şi pe piaţa publicaţiilor cu Revista literară şi artistică "Ileana", Luchian ocupându-se de partea artistică.

După 1900 continuă să lucreze, bucurându-se de admiraţia şi respectul pasionaţilor de artă. Este perioada în care realizează o adevărată capodoperă, emblematică pentru stilul său - "Safta Florăreasa".

La sfârşitul lui 1901 starea sa de sănătate se agravează din nou, fiind internat la Spitalul Pantelimon. Paralizat, va sta în spital până în 1902, când reuşeşte să meargă ajutat de un baston.

Cu toată gravitatea bolii, Luchian continuă să picteze, deschizând în 1903 o impresionantă expoziţie personală la Casa Assan, unde sunt reunite 39 de lucrări, pasteluri şi acuarele.

Îşi petrece vara acestui an la Constanţa şi Techirghiol, apoi la Filipeştii de Pădure, într-o încercare disperată de a-şi depăşi boala.

În 1904 este unul dintre participanţii la o expoziţie destinată colectării de fonduri pentru a-i oferi tânărului artist N.S. Petrecu o bursă la Paris. Continuă să participe la noi expoziţii colective şi personale, în ţară şi în străinătate, numele său fiind deja cunoscut ca o garanţie a calităţii picturilor.

Din 1909 până la sfârşitul vieţii va fi ţintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie "splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate şi de fineţe, de sinteză cromatică şi arhitecturală a formelor, de colorit strălucit şi delicat totodată.

Tehnicii uleiului, Luchian îi alătură, pentru peisaj şi pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicateţea catifelată a petalelor le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului.

Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îşi concentrează în această direcţie toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viaţă şi pentru frumos. Iată de ce "Florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns să menţionăm "Anemonele" - adevărate capodopere.

În 1910 deschide o amplă expoziţie personală la Ateneul Român, cu peste 80 de lucrări. Toate eforturile sale de a rezista bolii sunt zadarnice, artistul fiind internat în 1911 la Sanatoriul Dr. Mărgăritescu.

Revine în viaţa artistică în luna aprilie a următorului an, participând cu nouă creaţii la expoziţia "Tinerimii Artistice". Tot în cadrul manifestărilor organizate de "Tinerimea Artistică" expune pentru ultima oară, în 1915.

Moare pe 28 iunie la Bucureşti, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Avea doar 48 de ani.

Către sfârşitul vieţii, Ştefan Luchian nu mai putea ţine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Voinţa sa şi pasiunea uriaşă pentru artă aveau să inspire generaţii numeroase de artişti.

Declaraţia mea politică nu va putea niciodată să cuprindă nici în sute de pagini contribuţia pe care Ştefan Luchian a adus-o în artă. Dar ţin ca, în numele locuitorilor ţinuturilor botoşănene în care s-a născut Luchian, să aduc un omagiu artistului de la naşterea căruia s-au împlinit 140 de ani la 1 februarie şi să reamintesc că această ţară a avut şi are valori certe, recunoscute în plan intern şi internaţional, care trebuie promovate mai mult şi a căror exemplu trebuie să inspire tânăra generaţie şi, de ce nu, să ne evidenţieze ca popor inspirat şi creator de opere nemuritoare în cultura universală.