Parliamentary debates

Domnul Vasile Puşcaş:

Declaraţie politică intitulată "O prioritate abandonată în România - statul de drept"

O problemă care a revenit în ultima perioadă pe agenda opiniei publice într-o manieră pe care nu ne-am fi dorit-o în ambianţa postaderării este situaţia din justiţie. Conflictele de natură instituţională în acest domeniu reprezintă o demonstraţie a caracterului superficial în care autorităţile au reuşit să compatibilizeze practicile juridice şi relaţiile instituţionale din domeniu, cu exigenţele minime presupuse de postura unui stat de drept european. Din nefericire, nu este nevoie de foarte multe cunoştinţe aplicate pentru a constata eşecul autorităţilor în managementul instituţiilor judiciare, iar acest eşec pune în cauză însăşi maniera în care am reuşit să implementăm practicile şi normele statului de drept.

Este dificil de ştiut dacă la capătul acestor dispute confuze, cetăţenii vor rămâne cu ideea că un ministru a încercat să demită un procuror a cărui incompetenţă a fost demonstrată de un raport independent, iar acesta şi-a luat revanşa prin iniţierea unei cercetări penale, sau că acelaşi demnitar a încercat să protejeze anumite interese economice, prin eliminarea unui procuror incomod. Nu putem aprecia în acest moment ce va rezulta din inflaţia de dosare penale în care sunt implicaţi mai mulţi membri ai guvernului. Finalul disputei se va pierde în ecoul difuz al acuzelor reciproce, aşa cum s-a întâmplat cu toate marile anchete iniţiate după 2004. În conştiinţa publică va supravieţui concluzia firească, aceea că nu dispunem de instituţii juridice credibile şi eficiente, în măsură să administreze dreptatea pentru toţi şi să-şi asigure independenţa în raport cu celelalte două puteri ale statului. Orice cercetare sociologică va demonstra că prezumţii precum aceea că legea îi protejează numai pe cei bogaţi şi că orice mijloace sunt preferabile pentru a evita apelul la forurile judecătoreşti sunt certitudini pentru largi categorii sociale. Dacă această stare de spirit poate fi apreciată drept firească de către unele medii politice prea triumfaliste pentru a mai fi şi eficiente, escaladarea conflictelor din justiţie ne poate pune probleme şi în relaţiile cu partenerii noştri europeni.

În arealul de civilizaţie căruia am vrut să-i aparţinem, justiţia este o componentă de bază a patrimoniului naţional şi un mijloc de afirmare şi exercitare a drepturilor şi libertăţilor individuale, ca şi o cale de promovare a intereselor comune. Este suficient să avem în vedere recentele dezbateri asupra noului tratat european şi insistenţa unor state de a-şi păstra particularismul sistemului juridic, pentru a înţelege cât de departe ne aflăm de aceste realităţi paradigmatice.

În ceea ce priveşte România, aceasta a avut constant probleme cu aprofundarea normelor statului de drept şi a separaţiei puterilor în stat. Dincolo de introducerea sa în Constituţie, principiul a fost socotit literă moartă de către mulţi cetăţeni, ca şi ideea egalităţii în faţa legii. Independenţa justiţiei s-a aflat şi pe agenda negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, iar capitolul referitor la Justiţie şi Afaceri Interne a reprezentat una din cele mai dificile faze ale negocierilor. Comisia Europeană a avut în vedere vulnerabilităţile României în domeniul justiţiei chiar şi după semnarea Tratatului de aderare şi a menţinut, în consecinţă, o anume presiune asupra autorităţilor, prin intermediul clauzei de salvgardare şi a rapoartelor periodice de monitorizare. Aprecierea forurilor comunitare coincide în mare măsură cu aceea a cetăţenilor români care, în ultimii ani, şi-au pus speranţele mai mult în verdictele instanţelor europene de apel, decât în dreptatea obţinută acasă.

Răspunsul găsit de puterea actuală din România la aceste duble exigenţe nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor niciuneia dintre părţi. Ultimii doi ani şi jumătate au plasat justiţia în centrul episoadelor conflictuale dintre diverse instituţii ale statului. Dacă ne obişnuisem cu faptul că primitivismul oamenilor politici a transferat lupta împotriva corupţiei dintr-o atribuţie a justiţiei într-un instrument al luptei politice, nimic nu îndreptăţeşte utilizarea instituţiilor specializate ale puterii judecătoreşti în anexe ale intereselor şi revanşelor de partid. Legislaţia elaborată în contextul finalizării negocierilor din 2004, care limita drastic amestecul factorului politic în domeniul rezervat corpului de magistraţi şi Parchetului, a fost modificată din iniţiativa noului guvern, prin asumarea răspunderii. Invocarea anticorupţiei şi orgoliile personale au făcut ca întreg efortul de eficientizare a funcţionării justiţiei să cadă în derizoriu. Spre deosebire de echivalentele europene, puterea a preferat să accentueze atribuţiile Parchetelor, acordându-le puteri susceptibile să genereze abuzuri. Acţiunile acestora din urmă au determinat suspiciuni de partizanat politic, iar finalitatea majorităţii marilor cercetări iniţiate după 2004 se lasă încă aşteptată. Mai mult decât atât, bunăvoinţa unor comisari europeni a devenit premisa revenirii la mai vechea tentaţie de a abandona orice demers de reformă. O anumită influenţă politică tinde să se exercite nu doar asupra parchetelor, ci şi în legătură cu demersurile unor foruri constituite tocmai ca o garanţie a independenţei corpului profesioniştilor dreptului, cum este Consiliul Superior al Magistraturii sau Curtea Constituţională. Episoadele în care rezoluţiile acesteia din urmă au devenit surse de legitimare pentru demersuri şi atitudini politice sunt bine cunoscute.

Pe de altă parte, recentele intenţii ale CSM de a modifica legislaţia de funcţionare a instanţelor au suscitat reacţii ostile din partea asociaţiilor profesionale ale magistraţilor care, cu prilejul unei întruniri desfăşurate recent la Cluj-Napoca, şi-au exprimat opoziţia în legătură cu unele prevederi de natură să diminueze responsabilitatea judecătorilor în exercitarea profesiei proprii, prin renunţarea la posibilitatea ca un judecător să fie exclus din magistratură datorită incompetenţei. Obiecţii de substanţă au ridicat şi intenţiile de a spori autoritatea preşedinţilor tribunalelor şi curţilor asupra judecătorilor, dar şi stabilirea volumului de dosare drept singurul criteriu de evaluare a muncii unui judecător. Dezbaterea se află în curs, iar controversele dintre specialişti vor genera probabil o soluţie mai bună decât orice demers venit dinspre mediul politic. Situaţia s-a complicat şi mai mult în prezent, când rapoarte tehnice ale unor comisii ale CSM, devenite publice în mod suspect, şi acte premergătoare unor cercetări ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie, despre care suntem informaţi în conferinţele de presă ale unor partide politice, se transformă în atuuri ale disputelor dintre instituţii şi oficiali.

Impresia este că România a făcut imenşi paşi înapoi, căci asemenea evenimente erau greu previzibile după anul 2004. Independent de chestiunile tehnice şi procedurale, care trebuie să rămână la îndemâna cunoscătorilor, factorii politici şi ansamblul corpului social vor trebui să facă faţă deficitului de credibilitate cu care se confruntă justiţia românească. Acesta se adaugă mai vechilor carenţe legate de eficienţă, semnalate în rapoartele de specialitate. Fără a patetiza inutil, momentul în care aceste crize cunosc escaladarea maximă este cât se poate de inoportun. Sper să nu ne confruntăm cu o nouă clauză de salvgardare, deşi aceasta poate fi oricând avută în vedere de către cei care monitorizează România. Statul se află însă implicat în procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, unde România înregistrează un nefast loc fruntaş la procese pierdute. Cu cât justiţia de la noi va fi mai decredibilizată, cu atât instanţele străine vor avea temeiuri mai serioase să recepteze punctele de vedere ale contestatarilor hotărârilor sale.

Vulnerabilităţile justiţiei presupun precarităţi ale eşafodajului statal şi democratic. Puterea judecătorească este unul din pilonii stabilităţii constituţionale, or, pe fondul neîncrederii în autoritatea lucrului judecat şi al sensibilităţii judecătorilor şi procurorilor la presiunile oricărei puteri, funcţionalitatea tuturor instituţiilor statului va avea de suferit.

Doamnelor şi domnilor,

În faţa acestor provocări, se impune să ne stabilim noi înşine o clauză de salvgardare, căci se pare că nici un guvern nu va consimţi să renunţe de bună voie la pârghiile de influenţă asupra unui domeniu atât de important. Este inadmisibil ca oficialii să se angajeze în polemici reflectate generos de mass-media, cu reprezentanţii Comisiei Europene, în loc să-şi consacre potenţialul efortului de eficientizare a sistemului judiciar, în primul rând în interesul cetăţenilor români. Nu ne mai putem permite ca bilanţurile anuale ale instituţiilor juridice să se transforme în spectacole politice în care deţinătorii puterii executive dau lecţii profesioniştilor. O Românie europeană are nevoie vitală de o justiţie independentă profesionistă şi credibilă, pusă în serviciul cetăţenilor.

Vă mulţumesc pentru atenţie.