Parliamentary debates

Domnul Ştefan Baban:

Declaraţie politică intitulată "Rezumatul unei răpiri... anunţate".

Criza jurnaliştilor români ostatici în Irak s-a încheiat. După 55 de zile de calvar, aceşti semeni ai noştri s-au întors în ţară şi au fost întâmpinaţi cu lacrimi, flori, îmbrăţişaţi de către familie, cunoscuţi şi colegi de serviciu. Dincolo de teroarea relatată de mass-media, dar şi de ei în ultimele zile, rămân multe semne de întrebare, ale căror răspunsuri nu cred că le vom afla niciodată.

Dacă, în timpul celor 55 de zile de prizonierat nu am făcut nici un comentariu public, nu a fost pentru că sunt o persoană insensibilă, ci pentru că, stimaţi colegi, am avut oarece reţineri. Reţineri care nu au dispărut nici în acest moment, ba chiar mai mult, faptul că multe întrebări aflate pe buzele tuturor au rămas fără răspunsuri, îmi întăresc convingerea că am asistat cu toţii la o farsă sinistră şi de prost gust. Să fim bine înţeleşi: nu învinuiesc pe nimeni, nu sunt lipsit de sentimente, dar să pui pe jar circa 20 de milioane de cetăţeni ai unei ţări, să ţii prima pagină a jurnalelor şi a emisiunilor de informaţii, îţi trebuie mult curaj şi mult tupeu.

Încă de la anunţul făcut de mass-media privind răpirea celor trei jurnalişti, trebuie să recunosc că am avut un sâmbure de îndoială privind răpirea acestora de către rebelii irakieni. Îndoiala a fost confirmată atunci când s-a comunicat că cei trei jurnalişti au plecat în Irak în baza unei sponsorizări făcută de un om de afaceri arab, care ulterior s-a descoperit că avea multe relaţii într-un partid, dar şi multe relaţii de afaceri cu reprezentantul familiei unuia dintre cei răpiţi. Atunci când reporterii acreditaţi în Irak de la televiziunile româneşti au povestit care sunt toate demersurile oficiale pe care trebuie să le facă un post pentru a obţine acreditarea în acea zonă, dar mai ales pentru a-şi proteja angajaţii, am rămas stupefiat de diletantismul ziariştilor: oricât de mult ţi-ai dori să devii celebru, să fii primul care să transmiţi o informaţie, ştire senzaţională, eşti totuşi un inconştient dacă nu ţii seama de pericolele la care te expui.

Zi după zi, evenimentele au scos la iveală prea multe incertitudini şi neconcordanţe care să nu te facă să-ţi pui întrebări simple şi la obiect. În acest timp, în ţară mass-media îşi mobiliza toate resursele atât pentru cauze de solidaritate cu cei răpiţi, dar şi pentru a descoperi iţele tenebroasei sponsorizări a acestei călătorii. Din ce în ce mai puţini oameni credeau în cuvintele, solicitările şi lacrimile domnului Vasile Ion, tatăl lui Marie-Jeanne Ion, atâta timp cât toţi erau informaţi de afacerile dubioase ale acestuia cu sponsorul principal al călătoriei, ca să nu spunem excursiei. Nu sunt un inuman, sunt şi eu părinte, dar nu cred că aş putea juca atâta teatru în faţa unei ţări cerând actualei guvernări retragerea trupelor armate din Irak, eu, care fac parte tocmai din partidul care a propus şi a votat plecarea acestora acolo.

Mass-media, ca una din puterile reprezentative ale statului de drept, demontează pe zi ce trece cacealmaua răpirii celor trei ziarişti. Dovadă că toată povestea lor din conferinţa de presă susţinută acum câteva zile de aceştia este un fals grosolan, o reprezintă şi reţinerea unuia dintre cei trei în a face afirmaţii gratuite, dar mai ales a se înscrie în linia trasată de echipa răpită în Irak.

Celula de criză constituită pentru eliberarea celor trei persoane răpite a făcut tot ceea ce era omeneşte posibil, ba chiar mult mai mult decât ar fi fost necesar în aceste condiţii dubioase. Că s-au dat sau nu bani drept răscumpărare, nu mai are acum nici o importanţă. Cert este faptul că, timp de peste o lună şi jumătate, am stat cu sufletul la gură pentru a afla dacă vor fi sau nu eliberaţi aceşti cetăţeni. Acum aflăm cu stupoare şi poate indignare, că această plecare în Irak a fost premeditată şi calculată pentru a obţine renume şi beneficii materiale, dar a fost, în acelaşi timp, şi un gest inconştient, care a costat statul român timp, bani şi relaţii, lucruri care niciodată nu vor putea fi acoperite.

Totul este bine când se termină cu bine, zice o vorbă românească. Dar pe zi ce trece, o dată cu dezvăluirile făcute chiar de breasla celor care au fost răpiţi, ne dăm cu toţii seama că am fost manipulaţi, că am participat la mitinguri şi rugăciuni crezând cu adevărat că toate sunt reale, şi nu puse la cale pentru a obţine laurii nemeritaţi ai unei meserii. Presa a fost cea care a dezvăluit farsa sinistră la care am asistat toţi românii circa 55 de zile, iar întrebarea bine venită a unei ziariste de la conferinţa de presă a celor trei jurnalişti, şi anume: "Voi aţi crede această poveste pe care ne-aţi vândut-o acum?" spune totul, fără a mai fi nevoie de un comentariu.

Reprezentanţii postului de televiziune unde sunt angajate două dintre cele trei persoane aflate în această situaţie susţin cu vehemenţă versiunea răpirii lor. Colegii lor de breaslă, demonstrează logic, începând de la mesajele de pe telefonul mobil şi terminând cu toate faptele povestite, că totul a fost o înscenare, şi nu una dintre cele mai reuşite.

Trist este faptul că românii şi-ar putea pierde iar încrederea faţă de una dintre cele mai redutabile puteri ale statului: mass-media. Foamea de senzaţional, călcarea pe cadavre pentru a-şi atinge scopul urmărit, au făcut ca din aceste zile, mulţi concetăţeni de-ai noştri să fie circumspecţi faţă de informaţiile din presă. Căci cine s-a fript o dată cu ciorbă suflă şi în iaurt, spune o veche zicală românească. Iar noi avem pe zi ce trece dovada că am fost fraieriţi şi minţiţi, punându-se accentul pe umanitatea şi nobleţea sufletului acestui popor. Faptele care demonstrează realitatea nu fac altceva decât să întărească părerea celor mai mulţi, că totul a fost orchestrat din timp şi cu mare fineţe. Ca urmare, şi anunţata victorie a actualei guvernări faţă de eliberarea celor trei răpiţi devine în acest moment o comedie grotească, care în nici un caz nu aduce un câştig de imagine, ci, mai degrabă, o pierdere de popularitate.

Totul se plăteşte în această viaţă. Aşa se va întâmpla şi în cazul celor trei ziarişti care au mizat pe o minciună, dar care vor plăti cu neîmpliniri în meseria lor pentru că au vrut să devină doar renumiţi. Popularitatea se plăteşte amarnic şi crâncen.