Parliamentary debates

Domnul Mircea Dumitru Gheorghe Coşea:

Declaraţie politică: "Compatibilizarea politicii sociale cu cerinţele integrării".

Politica eocnomică a anului 2005 iese din monotonia anilor precedneţi prin o serie de elemente, nu numai cu caracter de noutate, dar şi de risc. 2005 este atât anul reformei fiscale liberale, al flotării libere a monedei naţionale, al liberalizării contului de capital, cât şi al începerii procesului de recalculare a pensiilor şi al creşterii de preţuri şi tarife. Este şi anul trecerii la leul greu şi al luării în calcul a procentelor de contribuţie la bugetul comunitar.

Noutăţile anului 2005 au fost deseori prezentate ca fiind expresia unei noi concepţii de guvernare, promovată de o alianţă politică bazată pe principiile liberalismului modern, caracterizat prin îmbinarea mecanismului pieţei libere cu un sistem activ de politici sociale. O astfel e prezentare este însă numai pe jumătate valabilă, deoarece nu se menţionează condiţiile în care a fost elaborată şi urmează să fie aplicată această nouă concepţie. Dacă aceste condiţii ar fi specificate, atunci s-ar putea ajunge la concluzia că noua concepţie de guvernare, înainte de a fi o rezultantă doctrinară, este o încercare pragmatică de a soluţiona gravele întârzieri pe care le avem în planul pregătirii economiei româneşti pentru aderare.

Astfel, ar fi bine să nu se uite stadiul relaţiei României cu Uniunea Europeană la preluarea mandatului de către noul Guvern. Este adevărat că negocierile erau încheiate, dar obligaţiile ce rămâneau de îndeplinit erau multe şi dificile. Mai mult, se acceptase o clauză de salvgardare extrem de periculoasă, ca şi angajamentul îndeplinirii, pe parcursul unui singur trimestru - până la data semnării tratatului de aderare -, a unor criterii de performanţă pe care România nu reuşise să le îndeplinească pe întreg parcursul celor patru ani anteriori.

Noutăţile anului 2005 trebuie, deci, să fie puse în legătură directă nu numai cu necesitatea îndeplinirii unor criterii esenţiale din punctul de vedere al compatibilităţii cu structurile Uniunii Europene, dar şi cu necesitatea unei extrem de rapide viteze de reacţie în îndeplinirea acestor criterii, fără de care pericolul decuplării de Bulgaria sau chiar al unei amânări a datei de integrare ar fi real. Integrarea este un proces reciproc, în sensul în care ţara candidată nu numai că respectă criteriile de compatibilitate cu Uniunea Europeană, dar şi în sensul în care aceste criterii de compatibilitate creează ţării candidate posibilitatea creşterii potenţialului de competiţie în relaţia cu Uniunea Europeană. În lipsa unei astfel de reciprocităţi, putem fi acceptaţi cu aplauze la 1 ianuarie 2007 de către Uniunea Europeană ca membru deplin, dar imediat după acest moment de euforie să înregistrăm o situaţie economică şi socială dramatică, atorată incapacităţii noastre de a face faţă unei concurenţe libere.

Se punea, deci, problema trecerii de la politica negocierilor pentru integrare la politica de integrare reală, ceea ce însemna crearea unor condiţii în care, după integrare, România să poată beneficia de avantajele intrării pe o piaţă liberă comunitară. Concepţia care era caracteristică precedentei guvernări se pare că nu avea şansa trecerii de la faza de politică de negociere la cea de politică de integrare, şi datorită rolului în care era înţeles rolul şi structura protecţiei sociale în ansamblul politicilor dezvoltării. Principala explicaţie a acestei situaţii nu trebuie căutată în principiile şi natura doctrinei social-democrate, ci în maniera specifică pe care fostul partid de guvernământ a înţeles aplicarea acestei doctrine.

Părerea mea este că protecţia socială a fost concepută în precedenta guvernare mai mult ca element al politicilor electorale decât al politicilor de guvernare economico-socială. În consecinţă, interesele electorale şi de clientelism politic au transformat protecţia socială dintr-un instrument cu caracter stimulativ, pe care Uniunea Europeană îl consideră specific cadrului mai larg al politicilor de dezvoltare prin coeziune economică şi socială, într-un instrument de tip egalitaristo-colectivist, care a condus, pe de o parte, la întărirea intervenţiei şi rolului statului în economie, iar, pe de altă parte, la pierderea interesului pentru dezvoltare al unei populaţiei devenită asistată în proporţie de peste 80%.

Într-o atare situaţie, nici simplul cetăţean şi nici agentul economic nu găseau motivaţia necesară trecerii la o altă fază a existenţei lor, caracterizată prin eforturi suplimentare de restructurare, iniţiativă particulară şi inovaţie. În acelaşi timp, deşi statul devenise finanţatorul, nu numai al cornului şi al laptelui cotidian, dar şi al consumurilor personale de utilităţi, nu putea să facă nimic altceva decât să ne asigure supravieţuirea, nicidecum dezvoltarea şi progresul în accepţiune europeană. Aceasta, deoarece, atunci când protecţia sociaă este o componentă a politicii electorale, se uită acele axiome economice prin care se statuează raportul de dependenţă directă dintre nivelul productivităţii şi nivelul veniturilor.

Noua guvernare a dorit ca, în cele câteva luni care au mai rămas până la 1 ianuarie 2007, să creeze condiţiile prielnice unui proces mai rapid şi mai amplu de restructurare, care să ridice gradul de competitivitate al economiei româneşti. Pentru aceasta, s-a considerat că o nouă politică fiscală ar putea mări gradul de acumulare internă de capital şi ar mări atractivitatea pentru capitalul străin. În gama măsurilor ce ar trebui să ducă la accelerarea ritmului restructurării se pot înscrie şi creşterile de preţuri şi tarife, ca şi flotarea mai liberă a leului.

Actuala concepţie guvernamentală înţelege protecţia socială în mod activ, în sensul construcţiei unui mediu economic favorizant acumulării de capital şi iniţiativei antreprenoriale, capabil nu numai să acorde protecţie prin crearea de noi locuri de muncă, dar şi prin stimularea interesului cetăţeanului de a ieşi de sub tutela statului. Întrebarea este dacă nu cumva protecţia socială va deveni o victimă colaterală a acestor măsuri şi politici.

Desigur, există acest risc. Există un risc al orizontului de timp şi un risc al orizontului de cunoaştere. Pe termen scurt, există riscul unor deprecieri ale sistemului precedent de protecţie socială, ce s-ar putea manifesta prin ieşirea unor importante categorii ale populaţiei asistate din zona protecţiei sociale. Pot fi generate nu numai nemulţumiri şi frustrări, dar şi dezechilibre în balanţa de venituri şi cheltuieli a populaţiei, cu consecinţe importante în planul consumului şi al puterii de cumpărare.

Orizontul cunoaşterii este apanajul guvernării. Specialiştii de nivel guvernamental (şi de la nivelul Băncii Naţionale) au o imensă responsabilitate, legată nu numai de necesitatea cunoaşterii permanente şi corecte a modului cum reacţionează economia reală, dar şi de necesitatea cunoaşterii perfecte a modului în care trebuie corelate, secvenţializate şi monitorizate diversele măsuri şi instrumente economice. Improvizaţia şi inspiraţia de moment (atât de dragă politicianului şi specialistului român) nu mai sunt permise, datorită multitudinii şi imprevizibilităţii apariţiei de efecte perverse, care pot compromite întreg ansamblul de politici economice.

Cred cu sinceritate că noua concepţie privind protecţia socială este cea corectă şi cea necesară României în pragul integrării europene, dar sper din tot sufletul că această nouă concepţie nu va însemna o scădere a gradului de protecţie socială, ci doar punerea ei pe baze mai solide şi mai echitabile.