Parliamentary debates

Domnul Vasile Puşcaş:

Declaraţie politică referitoare la investiţiile insuficiente în mecanismele politicilor sociale din România

La începutul campaniei electorale şi a confruntărilor care vor capta energiile forţelor politice, pe întreg parcursul acestui an, cetăţenii vor fi asaltaţi de oferte cât mai tentante, de angajamente ale candidaţilor că vor oferi o viaţă mai bună. Şi, ca de fiecare dată, temele sociale vor fi în prim-planul acestor dezbateri şi angajamente. Corpul electoral şi, în primul rând, cei care ne-am angajat să-i reprezentăm interesele trebuie să fim conştienţi nu doar de limitele obiective pe care ni le impune realitatea, dar şi de cât de puţin s-a făcut până acum în ceea ce priveşte sistemul securităţii sociale.

Dacă alte segmente ale politicilor publice s-au aflat într-o mai strictă atenţie a Comisiei Europene, responsabilitatea pentru viaţa şi bunăstarea propriilor noştri concetăţeni este în exclusivitate un atribut al guvernării locale, indiferent de crezul politic sau de afinităţile doctrinare. Restanţele pe care le înregistrează România la capitolul politici sociale sunt deosebit de grave şi creează o falie în plus în raport cu tipul societal european spre care clamăm că dorim să tindem. Transformările cu pretenţii structurale pe care societatea românească le-a cunoscut în anii '90, au dus, în realitate, la dezechilibre ale societăţii, la diferenţe extreme între privilegiaţii capitalismului clientelar şi majoritatea populaţiei.

Spectrul unei ţări de mărime medie cu un indice ridicat al sărăciei, cu locuitori care invadează piaţa muncii din UE, a alimentat reticenţele cu care publicul larg, dar şi unii oficiali europeni, au privit aderarea noastră la Uniunea Europeană. Conduita actualului Executiv demonstrează nu doar ignorarea necesităţii unor abordări moderne a problematicii sociale, dar chiar un recul în raport cu situaţia din 2000-2004.

Un exemplu pe care îl avem în vedere este dat de Eurostat. Acesta arata că România a cheltuit, în 2005, pentru protecţia socială de zece ori mai puţin decât Luxemburgul. Dacă media europeană a investiţiilor în programele şi serviciile sociale se situează la 27% din produsul intern brut, în cazul României, procentul nu depăşeşte 18%. Ne situăm pe ultimul loc într-un clasament dominat de ţări precum Suedia şi Franţa, ţări cu un nivel de trai incomparabil faţă de cel din România, unde cheltuielile sociale se cifrează la circa 30%. Acelaşi document, pe care nu-l bănuim de vreun partizanat politic, consemnează că, începând cu perioada 2000- 2005, în România s-a înregistrat o creştere a cheltuielilor sociale pe cap de locuitor, tendinţă la care pare să se fi renunţat în ultimii ani, când cheltuielile publice au fost orientate cu precădere spre achiziţia de bunuri private.

În ceea ce priveşte provenienţa resurselor alocate politicii sociale, contribuţiile guvernamentale ajung în statele europene la circa 39%, pe când în România acestea se cifrează la 12%. Peste 73% din fonduri provin la noi din contribuţiile sociale ale angajaţilor şi din impozitele plătite de firme. Această ultimă constatare invalidează prezumţiile conform cărora protecţia socială împovărează cheltuielile publice, dar demonstrează o dată în plus dezinteresul actualei puteri de la Bucureşti pentru viaţa de zi cu zi a cetăţenilor.

Alte evaluări, aparţinând de această dată unor organizaţii profesionale locale, indică o evoluţie similară. Date ale Asociaţiei Economiştilor din România constată scăderea indicatorilor de securitate şi protecţie socială în România şi Bulgaria, în condiţiile în care aici locuiesc cei mai săraci europeni. Realitatea socială este foarte transparentă pentru orice observator, dincolo de examenul riguros al statisticii. Toate serviciile cu adresabilitate socială se confruntă cu crize manageriale şi cu probleme de subfinanţare. Sistemul public de sănătate îşi datorează supravieţuirea abilităţilor şi dedicaţiei corpului medical, dar fondurile destinate compensării tratamentelor se epuizează la câteva zile de la alocare. Situaţia este la fel de gravă în privinţa educaţiei. Cei mai abilitaţi reprezentanţi ai guvernului recunosc public faptul că Ministerul Educaţiei şi Cercetării are cea mai slabă execuţie bugetară în acest an. O serie de măsuri destinate susţinerii familiilor cu venituri mici sau copiilor proveniţi din mediul rural sunt sortite eşecului din cauza indiferenţei administraţiei centrale şi locale. În aceste împrejurări, pensionarii au motive serioase de îngrijorare în privinţa manierei în care garanţiile date acum de oficiali, referitoare la cuantumul punctului de pensie, au acoperire în realitate.

Experienţa oricărui stat modern demonstrează că o societate afectată de disfuncţionalităţi de natura celor pe care le constatăm la noi, nu poate asigura o dezvoltare durabilă pe termen mediu şi lung fără politici publice viabile şi susţinute. În ceea ce ne priveşte, plătim deja costurile ignoranţei în materie de politici sociale atât în plan intern, unde tensiunile din piaţa muncii au cunoscut o escaladă greu de conceput cu câţiva ani înainte, dar şi în relaţie cu partenerii comunitari. A devenit evident faptul că guvernul de la Bucureşti este incapabil să gestioneze problema unor comunităţi supuse excluziunii sociale, care populează taberele de la periferiile marilor oraşe din Italia şi Spania, dar şi în multe localităţi din România.

Este clar că actualul Executiv nu are nici expertiza şi nici disponibilitatea pentru a veni în întâmpinarea intereselor publice printr-o strategie socială viabilă, dar responsabilitatea pentru perpetuarea acestui experiment eşuat revine tuturor factorilor politici care îi girează existenţa. Publicul îşi exprimă sancţiunea într-o manieră mult mai europeană decât cea în care este condusă ţara, prin diminuarea progresivă a încrederii în instituţiile publice. Persistenţa noastră într-o indiferenţă complice faţă de majoritatea defavorizată poate alimenta oricând reacţii radicale, care se dovedesc greu de controlat chiar pentru state democratice mai avansate. Ca atare, ar fi cazul ca politicienii şi partidele româneşti să se trezească la realitate, cu atât mai mult cu cât suntem în campanie electorală.