Parliamentary debates

Domnul Vlad Gabriel Hogea:

Credeam că deputatul PSD Cristian Sandache s-a mai potolit, dar m-am înşelat. Pe 9 septembrie, acelaşi distins intelectual ("Paşte fericit, rahat puturos..."; "Vin la noapte şi te tai!" - mai ţineţi minte SMS-urile lui criminale?) a atacat partidul nostru, într-o scurtă şi căznită declaraţie politică, intitulată: "Alternativa PRM - o aberaţie". Cică victoria Partidului România Mare în alegerile parlamentare şi prezidenţiale ar reprezenta "o nenorocire pentru ţara noastră" şi că ar fi bine "să reflectăm dacă România are nevoie de aventuri politice (...) cumplite pentru interesul naţional".

Altă dată, pe 3 iunie, afirma că "discursul peremist trăieşte mai mult din resentimente".

E scris adânc, vorba lui Nae Ipingescu, mai ales că el, Sandache, în Parlament n-a produs nimic, a mâncat banii statului de pomană, ieşind în evidenţă doar prin scandaluri murdare (atacuri suburbane la adresa oamenilor politici patrioţi, expedierea de mesaje scatologice, propunerea legislativă privind controlul psihiatric al demnitarilor etc.), care nu l-au scos din mediocritatea în care înota, ci mai tare l-au cufundat.

Mai mult, deputatul PSD este şi un falsificator al istoriei. Pe 24 iunie, rostea o frază de o nocivitate extremă: "Pe lângă bravura sa militară, Ion Antonescu este şi responsabilul masacrelor din Transnistria şi de la Iaşi". Antiromânismul care se desprinde din aceste cuvinte rostite fără remuşcări este tot atât de evident şi în declaraţia din 27 mai, purtând titlul: "Românii şi maghiarii în 2003".

Iată un prim pasaj incitant: "La nivelul convieţuirii efective, cazurile de intoleranţă au constituit un fenomen relativ izolat. Transilvania, această veritabilă Elveţie românească(sic!), oferă un exemplu semnificativ". Să fie clar: Ardealul este spaţiu istoric şi etnic românesc, şi nu unul de confluenţă culturală, comparaţiile cu Alsacia, Lorena, Tirolul de Sud sau Elveţia sunt tot atât de idioate ca şi cel care le comite.

Pe acelaşi fir logic (sau ilogic, mai bine zis!), el laudă alianţa PSD-UDMR ("Actualul executiv acţionează, în această problemă, în sensul interesului naţional. Românii şi maghiarii nu pot fi duşmani") şi îi acuză pe criticii imundei coterii că ar fi... retrograzi: "Se cultivă încă ideea pericolului maghiar (...) Actualmente, există voci în arena politică, care acuză Partidul Social Democrat de o presupusă abandonare a interesului naţional, în sensul unei aşa-zise cedări la programul UDMR. Va veni oare vremea când ne vom vindeca de obsesiile şi spaimele trecutului?"

Pentru a ne lămuri la care obsesii şi la care trecut s-o fi referind Sandache, vom reproduce câteva paragrafe din eseul său: "Tratatul de pace de la Trianon: obiect de dispută româno-maghiar", cuprins în lucrarea colectivă (excelentă, de altfel!): "România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920)", apărută în 1999 la Editura Empro. Ideile de atunci sunt diametral opuse celor de azi: "Frustrările politicienilor maghiari au trebuit să fie convertite în articularea unui mecanism propagandistic extrem de elaborat, mecanism care fusese conceput în ideea de a cuprinde întreaga colectivitate maghiară. Totodată, nu s-a scăpat din vedere necesitatea conturării unei puternice propagande revizioniste în mediile de influenţă internaţionale" (p. 153).

Autorul înfierează activităţile desfăşurate de formaţiuni precum Liga Revizionistă sau Partidul Naţional Maghiar din România (un fel de UDMR interbelic!), dar, mai ales, pe stăpânii acestora, de peste graniţă: "Oficialităţile de la Budapesta continuau însă a rămâne fixate în tiparele obiectivelor lor cu caracter net revizionist. (...) Obsesia Ungariei Mari, alimentată de un întreg eşafodaj logistico-propagandistic, a constituit în fapt un handicap psihologic de natură colectivă, evident în detrimentul poporului maghiar. În perioada 1920-1922, Miklos Horthy a aprobat, direct sau tacit, numeroase planuri agresive împotriva ţărilor vecine. Guvernul ungar a avut în vedere, o anumită perioadă, posibilitatea obţinerii unor mici rectificări de frontieră pe cale paşnică. (...) Era, desigur, prea puţin pentru revizioniştii de la Budapesta!" (p. 157-158).

Când o fi fost sincer: în 1999, când făcea un aspru rechizitoriu al revanşismului maghiar de după Trianon, sau în 2003, când aplaudă cu o docilitate tâmpă revizuirea Constituţiei (care tot revizionism se cheamă!)... Se spune că oamenii, de la o anumită vârstă, se deşteaptă, dar personajul nostru mai rău s-a întunecat la minte!

Nu degeaba, la câteva zile după scandalul SMS-urilor otrăvite, cu prilejul unei depuneri de coroane de către PSD Iaşi, senatorul Solcanu a dat mâna cu toată lumea, mai puţin cu discipolul său Sandache. A înţeles şi mentorul (târziu, prea târziu!) că ucenicul a luat-o razna şi că nu trebuia să ajungă în Parlament, ci într-un sanatoriu...