Parliamentary debates

Doamna Lia Olguţa Vasilescu:

"Apel la înţelepciune!"

Atunci când discutăm de sănătate şi de educaţie nu ar trebui să facem parte dintr-un partid politic anume, ci din "Partidul cetăţenilor". Stabilirea unor astfel de priorităţi în materie de investiţie nu este o opţiune cu conotaţii politice, un act politic în sine, ci mai degrabă un act de înţelepciune.

Plecând de la această idee de bază, constatăm că realitatea ne contrazice flagrant! Nu numai că Guvernul nu a mărit procentul acordat educaţiei, în noul proiect de buget, ci chiar l-a diminuat în raport cu anul anterior. Aceasta demonstrează că, orbiţi de necesităţi mărunte, cu impact pe termen scurt, s-a pierdut din vedere ce era mai important pentru viitorul naţiei. Cu cât ai mai mulţi oameni inteligenţi, creativi şi inovatori, cu atât lupta dintre categoriile sociale se va transforma într-una pentru prestigiu şi acces la cultură. Sunt nenumărate exemple în Europa şi în lume care au demonstrat că cele mai spectaculoase salturi economice se realizează în ţările care au investit în educaţie şi cercetare.

Discuţia asupra bugetului, care pare a fi un dialog al surzilor, este dominată de încrâncenarea în a perpetua şi chiar a accentua subfinanţarea educaţiei. Statutul cadrului didactic ar trebui repoziţionat în ierarhia socială, şi nu marginalizat! Or, evoluţiile recente arată o degradare permanentă a acestuia şi, dacă trendul se menţine astfel, este posibil ca şi efortul din partea cadrului didactic să se diminueze proporţional. Riscul cel mare este acela de a transforma cadrul didactic într-un simplu robot, care nu se va mai implica pasional şi cu afecţiunea necesară în actul educaţional. Ce va rezulta? Este greu de anticipat, dar cu siguranţă nu se vor forma tineri angajaţi pe traiectoria cunoaşterii, animaţi de spiritul scormonitor al binelui. Evident că se poate trăi şi cu salariul actual, dar este vorba numai de existenţa biologică. Pentru existenţa spirituală, pentru implicarea complexă şi completă în procesul instructiv-educativ este nevoie de mai mult: de condiţii de muncă, de spaţii corespunzătoare de învăţământ, de utilităţile conexe, de accesul rapid la informaţie, de acces la cele mai diverse forme de perfecţionare etc.

Domeniul care trebuie să sufere o reformă reală şi imediată este învăţământul. Or, reformă fără o finanţare corespunzătoare nu poate fi realizată. Aceasta presupune suficiente fonduri pentru motivarea formatorilor, pentru o infrastructură corespunzătoare a şcolilor şi universităţilor, pentru susţinerea publicaţiilor ştiinţifice, pentru modernizarea şi echiparea bibliotecilor cu reviste şi lucrări de specialitate de ultimă oră. O implementare reală a procesului Bologna şi a documentelor europene în domeniu, cu impact asupra recunoaşterii diplomelor pe piaţa internaţională a forţei de muncă, necesită sporirea ponderii studiului individual al studenţilor în sistemul de obţinere a creditelor şi diminuarea orelor petrecute în amfiteatre. Numărul redus al publicaţiilor din biblioteci, inexistenţa publicaţiilor de profil fac imposibilă pregătirea individuală a studenţilor şi implicit capacitatea lor de adaptare la programele de studii urmate prin sistemul european de schimburi.

Învăţământul preuniversitar se derulează în condiţii total improprii în majoritatea satelor şi oraşelor. Nimeni nu se aşteaptă ca peste noapte aceste condiţii să se schimbe fundamental! Dar trebuie înţeles că, în astfel de condiţii, nu se mai poate face şcoală, iar acolo unde totuşi se continuă procesul de învăţământ, măcar să existe speranţa că în orizontul a câţiva ani situaţia se va îmbunătăţi radical. De aceea, susţin creşterea substanţială a fondurilor alocate construirii, reconstruirii şi modernizării spaţiilor de învăţământ, în aşa fel încât pe durata a 3-4 ani să nu mai existe şcoli nepregătite pentru procesul instructiv-educativ.

Dacă se cere calitate în şcolile şi universităţile româneşti, atunci trebuie alocate şi fondurile necesare. În condiţii de subfinanţare nu se poate face calitate, iar instituţiile pe care le creăm în acest domeniu compromit ideea de proces de asigurare a calităţii. Relaţia dintre şcoală şi comunităţile locale nu are nici un sens dacă şcoala nu are bani, dacă nu se conturează perspectiva unui sprijin concret din partea comunităţii în realizarea unei calităţi a procesului de învăţământ.

În concluzie, bugetul alocat educaţiei, situat sub 3,8% din p.i.b., reprezintă doar o simulare de încurajare a acestui proces, o lipsă de înţelepciune a guvernanţilor faţă de nevoile majore ale unei societăţi, care doreşte să se integreze în lumea democratică şi civilizată a Europei. Din această cauză, consider îndreptăţite reacţiile marilor federaţii sindicale, ale societăţii civile şi ale populaţiei vis-a-vis de inconsistenţa fondurilor alocate învăţământului, în general.