Parliamentary debates

Domnul Ionel Palăr:

"Muzee fără ghizi"

Domnule Preşedinte,

La sfârşitul săptămânii trecute am fost martori cu toţii la cel mai spectaculos exerciţiu de imagine de după decembrie '89, executat cu brutalitate de cel care se vrea a fi reprezentarea umană a ideii de fineţe diplomatică - Adrian Năstase. Opinia publică a fost transformată într-un grup de vizitatori ai unui muzeu, care parcurgea cu neştiinţă saloanele înţesate de opere de artă, privind haotic şi fără înţelegere spectacolul vizual grandios ce se desfăşura în toată splendoarea, lipsind însă, din maiestuosul peisaj, un ghid.

Întreaga expoziţie, deschisă publicului prin generozitatea familiei Năstase, nu a făcut decât să răspundă la cea mai simplă întrebare: CE? Ce anume ascundea apartamentul din Zambaccian? Ce avere a putut strânge un fost prim-ministru în doar câţiva ani de slujbă publică? Esenţa, însă, a fost omisă. De fapt, ar fi fost mult mai important să aflăm răspunsul la o altă întrebare: Cum? Cum a ajuns Adrian Năstase în posesia unei bogăţii la care mulţi demnitari europeni, după o viaţă întreagă de muncă, nu pot decât să viseze?

În urma episodului de imagine forţat, atenţia s-a concentrat asupra naturii lucrurilor, experţi şi critici de artă opinând asupra valorilor expuse, a provenienţei obiectelor de artă, asupra stilului decorativ şi a rezolvării dilemei: în casa lui Năstase e kitsch sau, dimpotrivă, tronează spiritul de fin colecţionar?

Iată de ce ghidul ar fi fost de un real folos pentru mai buna înţelegere a problemei. Ghidul ar fi trebuit să fie însuşi Adrian Năstase, care să explice nu ce se află pe pereţi, ci cum au ajuns acele opere acolo. Să ia fiecare piesă în parte, pe care ar fi trebuit s-o cunoască şi cu ochii închişi, ca un fin colecţionar ce se numeşte, şi să explice opiniei publice de unde o are, când a cumpărat-o, cu ce preţ, sau de unde a primit-o şi în ce context.

Astfel, exerciţiul, vrut a fi de transparenţă, şi-ar fi atins scopul. În schimb, prin încercarea de banalizare a poveştii, prin refuzul de a-şi deschide porţile celor cu adevărat îndreptăţiţi să-i calce pragul şi prin discursul autovictimizant fluturat însă cu aroganţa caracateristică, Adrian Năstase nu a făcut decât să deturneze, pentru o clipă, atenţia opiniei publice, de la întrebările cu greutate ce planează deasupra sa. A fost un sfâşietor cântec de lebădă, un vaiet în al douăsprezecelea ceas, către un public care a încetat de mult să-l mai aplaude.