Parliamentary debates

Domnul Ion Stan:

"Interesele oligarhilor din spatele marionetelor politice portocalii şi dependenţa acestora de mafia resurselor energetice încurajează statul de tip mafiot în România"

Interminabilele crize politice şi diversiunile permanente prin care marionetele politice portocalii divizează societatea românească pentru a o guverna prin dihonie naţională au scos la iveală, în cele din urmă, câteva adevăruri cutremurătoare.

O mână de oligarhi, ale căror interese economico-financiare sunt dependente de ofensiva mafiei ruse a energiei asupra Europei, exercită puterea reală în România. Această oligarhie acţionează ca un guvern din umbră, cel real, alternativa criminală a vieţii politice democratice, sufocată de tumoarea malignă a corupţiei, stăpână în cancelariile de la Bucureşti.

Se ceartă, oare, domnii Băsescu şi Tăriceanu doar de dragul puterii?

O recapitulare a câtorva momente, evenimente şi repere care au marcat viaţa politică şi de afaceri a României este binevenită pentru o serie de clarificări necesare.

Traian Băsescu şi-a câştigat credibilitatea electoratului ca luptător împotriva corupţiei, cu studiul de caz "Rafo". După ce a ajuns preşedinte, nu a mai suflat nici un cuvânt despre "Rafo". În schimb, capul de afiş al discursurilor prezidenţiale a devenit dosarul "Rompetrol", urmat de circul încercării de încătuşare a domnului Dinu Patriciu.

Unul dintre finanţatorii de primă importanţă ai Alianţei D.A. şi ai campaniei prezidenţiale, controversatul mogul al afacerilor dubioase cu ţigările "Angelescu" şi mare evazionist fiscal, a cărui soţie a fost vremelnic recompensată cu o sinecură de consilier al Administraţiei Prezidenţiale, a dispărut în condiţiile unei sinucideri ale cărei circumstanţe au lăsat în urmă multe şi neelucidate întrebări. Crimă politică?!

Noul campion al luptei anticorupţie şi adversarul dur al "sistemului ticăloşit" s-a confruntat, la scurt timp după depunerea jurământului ca Preşedinte al României, cu scandalul propriilor afaceri imobiliare, stins cu mijloace numai de dânsul şi avocatul Elena Udrea ştiute.

Imunitatea conferită de funcţia prezidenţială ţine în "stand-by " dosarul celei mai mari subminări a economiei naţionale, în timp ce Preşedintele României este acuzat, printre rândurile anchetelor şi investigaţiilor presei neîncălecate, că s-ar folosi de pavilioane străine şi de armatori, prieteni din tinereţe ai căpitanului de cursă lungă, pentru a-şi ascunde proprietatea asupra unor nave care operează în porturile maritime şi dunărene ale României, transporturi de cherestea, arme, ovine, ciment, fier vechi, fructe, orez, zahăr, carne congelată, imigranţi ilegali şi tot ce mai ştie domnia sa că l-a iluminat şi inspirat în legătură cu importanţa strategică a regiunii Mării Negre şi nu numai.

Premierul Tăriceanu este acuzat că a primit la masa guvernului corupţia, că a încercat să siluiască onoarea feciorelnică şi probitatea profesională a inocentei doamne ministru al justiţiei, pentru a-şi ajuta "patricianul financiar" al partidului. Mai mult, în faţa obtuzităţii doamnei ministru, ar fi îndrăznit să-i propună preşedintelui un parteneriat, bineînţeles sub protecţia aceluiaşi patrician, asociat în afaceri cu figuri nu mai puţin controversate de petrolişti americani.

Pentru ca acuzaţiile de corupţie la nivel guvernamental să nu rămână o banală demagogie prezidenţială, doi ministeriabili - un conservator şi un udemerist - sunt linşaţi, mai întâi mediatic, sub acuzaţia de trădare, urmând la scurt timp şi instrumentarea juridică a dosarelor penale aferente spionajului şi trădării.

În replică, oportunistul politic de serviciu scoate din mânecă asul conservator prin care se vrea dovedirea intervenţionismului instituţionalizat al preşedintelui în favoarea unui holding rusesc care a acaparat industria aluminiului din întreg arealul central şi est-european care a pus pe butuci întreprinderea "Alro" din Oradea, devenită S.C. Centrade S.A:, în prezent în conservare în vederea unei probabile lichidări, care ar asigura concernului rusesc un spaţiu de strategică importanţă la cca 80 km de graniţa cu Ungaria.

Şocat, chiriaşul de la Cotroceni lasă mai puţin strânse hăţurile justiţiei, iar "dosarul spionilor" devine un banal "dosar al privatizărilor".

Primul ministru, sesizând degringolada preşedintelui, asmute Corpul de Control al Guvernului asupra oligarhilor din anturajul prezidenţial, recte din spatele marionetelor politice democrate.

Superiritat, preşedintele tuturor românilor ordonă ofiţerului acoperit din conducerea Departamentului de ştiri al Televiziunii Române un interviu în direct şi la oră de maximă audienţă. Prin vocea prezidenţială transpar priorităţile din agenda unor mari puteri, negociate în culise cu puterea de la Bucureşti.

La interval de 48 de ore, ordonă şi premierul un interviu similar. Spre stupoarea românilor, prin vocea şefului guvernului transpar priorităţile de pe agenda altor mari puteri, negociate tot în culise cu puterea de la Bucureşti.

În anul în care va începe instalarea bazelor militare americane în România, obrăznicia mafiei energetice ruseşti nu poate să nu îngrijoreze administraţia S.U.A., după cum românii nu pot să nu fie oripilaţi de tupeismul politicienilor care semnalizează aparent într-o direcţie corectă, dar o apucă mai întotdeauna pe drumul greşit.

Exact în acelaşi an, preşedintele şi fostul său consilier pentru probleme economice apar ca implicaţi în favorizarea unor grupuri de interese, suspecte a reprezenta mafia energetică rusească, adică aceleaşi pentru care petrolistul Partidului Naţional Liberal l-a vizitat în 2005 pe Traian Băsescu, iar acesta l-a sfătuit să le evite în afaceri, deoarece "într-un previzibil conflict, investiţiile ruse ar fi ostatice în România". Fără comentarii!

Concluzia preliminară care se impune este aceea că proiecţiile strategice de securitate naţională ale Administraţiei Prezidenţiale şi Strategia Naţională Anticorupţie a Guvernului, din motive total diferite, au escamotat realitatea riscurilor şi vulnerabilităţilor la adresa securităţii naţionale, iar rezultatul cert este contribuţia lor consecventă la consolidarea unei administraţii statale de tip mafiot care, pe plan local, controlează prăduirea banului public în nesfârşita recondiţionare a bordurilor şi trotuarelor, iar la nivel naţional controlează culoarele strategice ale afacerilor criminale transnaţionale.

În acest context, apar fireşti şi se impun de la sine cel puţin două întrebări:

Când vor depăşi serviciile naţionale de informaţii nivelul abstract şi gradul de prudenţialitate, vecine cu incompetenţa şi lipsa de credibilitate a informărilor privind starea securităţii naţionale, cu care intoxică, de peste un deceniu, comisiile parlamentare de control, la care apelează curtenitor pentru a le gira neutralitatea, obiectivitatea şi imparţialitatea.

Când vor binevoi serviciile de informaţii şi structurile informative departamentale să pună la dispoziţia Parlamentului informaţiile prin care să poată fi controlat şi responsabilizat Executivul în legătură cu modul în care acesta gestionează factorii de risc şi vulnerabilităţile de securitate naţională"?