Parliamentary debates

Domnul Vasile Filip Soporan:

"Pare de necrezut: la un secol putem să refacem cu efort performanţa economică a României anului 1914"

În istorie am oscilat de multe ori de la paharul prea plin la paharul prea gol privind aceleaşi lucruri, lipsindu-ne echilibrul şi puterea unor analize şi a unor concluzii care ar putea să ne ducă mai departe în cadrul unui program naţional care să vizeze cu adevărat dezvoltarea României. Astăzi, asistăm la idealizarea perioadei interbelice, la condamnarea totală a comunismului, fără să avem de cele mai multe ori instrumentele de măsură şi raportarea la programul naţional care să depăşească perioada unei guvernări sau chiar a unor regimuri de guvernare. Tot astăzi, România este în criză. Europa încearcă să iasă din criză, lumea este într-o căutare permanentă şi într-o schimbare care cu greu poate fi evaluată la nivelul structurilor economice şi politice într-o lume diversă, globalizată şi poate dezorientată. Temele modernizării şi sărăciei au fost permanenţe ale programelor politice ale partidelor în ultimul secol, creându-se de multe ori imagini false, puternic politizate şi tratate demagogic fără a avea fondul rezolvării pe baze durabile.

Astfel, după primul război mondial, toate partidele şi grupările politice au întocmit programe privind redresarea şi impulsionarea economiei României, stabilindu-se obiectivele şi căile de atins. Care au fost rezultatele obţinute? Pentru a da un răspuns, voi folosi raportarea produsului intern brut pe locuitor al României la acelaşi indicator specific Franţei, în evoluţia acestora în timp. În anul 1914, p.i.b./locuitor al României reprezenta 31,2% din p.i.b./locuitor al Franţei, în 1938 - anul cu cea mai bună performanţă a perioadei interbelice -, ponderea aceluiaşi indicator reprezenta 13,3%, în 1989, la sfârşitul perioadei comuniste, ponderea practic a staţionat la 13,6%, pentru ca în anul 1999, ponderea acestuia să scadă dramatic la 9%. Începând cu anul 2000, prin urmărirea şi concretizarea unor obiective de interes naţional, integrarea în structurile NATO şi ale UE, România a ajuns la o pondere de 22%. Practic, ultimul deceniu a determinat creşterea cea mai importantă a acestui indicator de măsurare a performanţei economice.

Pe baza acestor procente, constatăm că în perioada interbelică scăderea a fost cea mai dramatică, potenţialul comparativ cu situaţia europeană s-a diminuat cu aproximativ 60%, perioada comunistă a stabilizat potenţialul comparativ, iar prima perioadă a tranziţiei a diminuat potenţialul comparativ cu 38%. Pentru a nu considera raportarea faţă de Franţa ca fiind favorabilă scopului propus, voi da un alt exemplu al evoluţiei ponderii comparative faţă de Italia. Astfel, în 1914, ponderea comparativă era de 53,6%, în 1938 de 19,8%, în 1989 de 15,3%, în 1999 de 10,3%, în 2009 de 23,5%.

Mă întreb ce s-a întâmplat în perioada respectivă (perioada interbelică)? Vă voi da câteva exemple specifice. Astfel, numărul întreprinzătorilor era extrem de scăzut; 80% din totalul burgheziei trăia din bugetul statului; comenzile de stat la întreprinderile Malaxa erau de 98%, iar profiturile obţinute fiind între 300% şi 1000%, în funcţie de categoria comenzilor făcute de stat; producţia medie la hectar pentru grâu şi porumb a scăzut, ajungând ca în 1924 să fie jumătate din producţia anilor 1911-1915, Mihail Manoilescu sintetizând situaţia în următoarele cuvinte: "pământ bogat, utilaj sărac şi muncă rău plătită".

Care au fost consecinţele acestor situaţii în plan administrativ şi macroeconomic? O să vă dau câteva exemple care, din păcate, se regăsesc ca fenomene şi astăzi. Astfel, numărul funcţionarilor a crescut simţitor după Marea Unire, constatându-se la câţiva ani că numărul lor era prea mare, hotărându-se reducerea lor cu 25% în 1927; discrepanţele mari la nivelul salariilor salariaţilor statului (60.000 lei - Preşedintele Consiliului de Miniştri, 2700 la nivelul salahorului) determină, după o amplă dezbatere parlamentară, adoptarea Legii de armonizare a salarizării în 1927; negocierile pentru contractarea împrumutului de stabilizare reuşesc în 1929, iar în baza împrumutului de 100,7 milioane dolari (16,8 miliarde lei) se elaborează Legea de stabilizare a monedei, prin care valoarea leului este fixată la 10 miligrame aur, ceea ce însemna o reducere de 32,26 ori în comparaţie cu precedenta stabilizare din 1890; împrumutul de stabilizare din 1929 s-a dovedit neîndestulător, iar în 1930, statul a contractat un alt împrumut, numit împrumut de dezvoltare, în valoare de 8,6 miliarde lei; datoria publică internă şi externă a României s-a agravat mai mult ca oricând, ea ridicându-se, la 1 ianuarie 1934, la 126 miliarde lei, iar finanţele publice sunt puse sub controlul consilierilor străini în cadrul planului de la Geneva (ianuarie 1933); în august 1933, statul român suspendă temporar plata datoriei externe, iar în octombrie 1933 se ajunge la un nou acord, anulându-se planul de la Geneva, accentuându-se dependenţa economică şi financiară a României faţă de capitalul străin, acest lucru şi ca o consecinţă a aplicării programului "porţilor deschise" (concesiunile telefoanelor, şoselelor, chibriturilor etc.).

La această prezentare, unii pot să spună că este istorie şi aceasta nu are relevanţă pentru ceea ce se întâmplă în momentul de faţă. Credeţi că este aşa, privind la ceea ce se întâmplă astăzi, stimaţi colegi?

Poate pentru unii ar fi utilă prezentarea ponderii comparative, la nivelul perioadei 1989-2009, luând ca şi comparaţie economiile din Ungaria şi Polonia, ţări care au făcut parte din acelaşi bloc ca şi România. Astfel, în 1989, ponderea comparativă a p.i.b./locuitor în Ungaria era de 82%, aceasta a scăzut la 61% în 1999 şi la 56% în 2009. Comparaţia cu Polonia se prezintă astfel: în 1989, ponderea era de 108% (p.i.b./locuitor al României era superior cu 8% faţă de cel al Poloniei), în 1999 ponderea era de 71%, iar în 2009 scăderea a continuat, ponderea ajungând la 64%.

Care sunt concluziile acestei prezentări sau care este concluzia principală? Faptul că economia României, în termeni comparativi, a fost în regres continuu începând cu anul 1914. Practic, la 100 de ani, România trebuie să recupereze la nivel comparativ 10 procente, de la 31% la 22%. Calculele ne arată că sunt necesari încă 15 ani, fără cataclisme, păstrându-se tendinţele actuale, pentru a se recupera situaţia anului 1914, la care s-a făcut prima raportare.

În altă ordine de idei, fructificarea apartenenţei noastre în structurile NATO şi ale UE a fost mult mai scăzută decât a ţărilor din apropierea noastră, apropiere atât geografică, cât şi ca parcurs istoric. Practic, performanţa noastră a fost mult mai redusă decât cea realizată la nivel european, chiar dacă România a parcurs capitalismul interbelic, comunismul, tranziţia spre economia de piaţă şi economia de piaţă într-o structură integrată.

În acelaşi timp, nivelul indicatorului p.i.b./locuitor din România a scăzut în anul 2009 cu 1000 Euro faţă de 2008, fiind cea mai abruptă scădere a acestuia din ultimii 20 de ani, în valoare absolută. Ponderea din media europeană a scăzut de la 26% la 23%, revenindu-se la nivelul avut la aderare, în anul 2007. Pentru o imagine corectă şi exactă este necesar să arătăm că niciuna din cele opt regiuni de dezvoltare nu face parte din topul primelor 20 la nivelul Uniunii Europene, iar şase din cele opt regiuni (Nord-Est, Sud-Vest Oltenia, Sud-Est, Sud-Muntenia, Nord-Vest şi Centru) fac parte din cele mai slabe 20 de regiuni. Această situaţie este îngrijorătoare şi pentru faptul că într-un an, 2009 faţă de 2008, p.i.b.-ul a scăzut de la 140 miliarde euro la 116 miliarde euro, pierderea fiind de 24 miliarde euro.

Corelând evoluţia ultimului secol cu evoluţia ultimului an, pentru care avem date statistice confirmate, constatăm că situaţia nu ne este favorabilă, măsurile fiind încă departe de cele de care este nevoie.

Ce este de făcut? Un răspuns la această problemă este greu de dat, deoarece numai analiza economică nu este suficientă, schimbările trebuind să fie mult mai profunde, iar categoria participanţilor este necesar să acopere toate domeniile implicate. În fundamentarea unei construcţii într-o societate a capitalului, sunt necesare răspunsuri la următoarele întrebări: Ce structuri economice mai aparţin României? Care este interesul capitalului prezent în România? Care este piaţa disponibilă pentru România la nivelul competenţelor pe care le are? Care este structura capitalului materializat şi eficienţa acestuia? Care este capacitatea capitalului mobil de a produce dezvoltare durabilă? Care este rata de profit aşteptată de capital pentru ca acesta să producă dezvoltare? Care este raportul optim între capital şi resursa umană? Care este raportul necesar între capital şi competitivitate şi inovare pentru asigurarea dezvoltării? Care este raportul între capital şi stat? Care este forma optimă a statului şi a instituţiilor acestuia pentru a asigura dezvoltarea? Care este raportul optim între interesul local şi interesul naţional şi între centralizare şi descentralizare? Care este raportul între politizarea funcţiei publice şi profesionalizarea acesteia? Care este corelaţia între performanţă şi recompensarea acesteia?

Toate aceste întrebări şi altele trebuie obligatoriu puse în corelare absolută cu obiectivele României definite pe termen mediu şi lung. Având în vedere faptul că perioada de pregătire şi integrarea în structurile NATO şi ale UE au determinat cea mai puternică creştere a ponderii comparative a performanţei economice, consider că este nevoie de un Program Naţional de Asigurare a Integrării Efective a României la procedurile, programele şi eficienţa structurilor europene. Acest lucru trebuie realizat cu participarea tuturor actorilor implicaţi, forţele politice, mediul de afaceri, patronatul, sindicatele, unităţile de învăţământ. Având în vedere evoluţia istorică a României, consider că această participare trebuie să se producă cu eliminarea unei constanţe a comportamentului forţelor interne, aceea a lăcomiei şi a subordonării necondiţionate faţă de alte interese, care au determinat pe termen lung agricultură de subzistenţă, capital de subzistentă, societăţi la nivelul subzistenţei, eficienţă şi competitivitate la nivelul subzistenţei.

Chiar dacă la nivelul dezbaterii publice apar alte teme, cu voie sau fără voie, consider că problematica economică este foarte importantă pentru a fructifica apartenenţă noastră la structurile NATO şi ale UE, pentru a ne apropia de valoarea indicatorului ponderii competitive a anului 1914. Pare de necrezut, dar aşa este.