Parliamentary debates

Domnul Virgil Pop:

"Despre onoare şi laşitate"

Într-o lume normală (atenţie, nu ideală), onoarea ar trebui să reprezinte unul din principiile de bază după care să se ghideze oamenii statului, fie ei preşedinţi, premieri, miniştri, secretari de stat sau simpli funcţionari la ghişeu. Iar de respectarea promisiunilor, responsabilitate, bună-credinţă nici nu mai pomenesc: sunt ingredientele care ar trebui să însoţească, de principiu, orice act al guvernării, semnul celui mai înalt act de patriotism. Exemplele de oameni politici, lideri marcanţi ai lumii care cunosc valoarea acestor virtuţi sunt multe şi grăitoare. Iar oamenii ce s-au aflat sub conducerea acestor oameni îşi cunosc drepturile şi puterea votului lor, îşi respectă liderii şi, mai presus de toate, trăiesc decent.

Acum câteva zile, preşedintele Germaniei, Horst Koehler, şi-a dat demisia pentru că ar fi insinuat că implicarea armatei germane în conflictele armate ar fi un garant al intereselor economice ale ţării. O declaraţie! Atât a fost de ajuns pentru ca preşedintele celei mai influente ţări europene să îşi dea demisia. De o sinceritate debordantă, poate prea precipitată, demisia preşedintelui german ne arată că într-o ţară normală, civilizată, cu pretenţii europene, politicienii, şi chiar şi şeful de stat trebuie să dea socoteală pentru faptele şi pentru spusele proprii, dacă acestea lezează, în orice fel, integritatea statului pe care aceştia îl servesc.

În România, lucrurile stau fix pe dos: statul, legile şi onoarea sunt numai bune de călcat în picioare, iar de demisie nici nu poate fi vorba, chiar dacă faptele comise sunt mult mai grave. Aşa că avem un preşedinte care ameninţă că îşi dă demisia şi uită de promisiune 5 minute mai târziu. Avem un preşedinte care a încălcat de nenumărate ori Constituţia, flagrant chiar, dar nu s-a sinchisit nici măcar să recunoască acest lucru. Avem un preşedinte campion la gafe diplomatice (vă reamintesc doar episoadele "Marea Neagră, lac rusesc" sau "Trebuie să evităm grecizarea României") pentru care niciodată nu şi-a făcut mea culpa. Şi, desigur, avem eternele promisiuni nerespectate, încălcări grave ale separaţiei puterilor în stat, rea-credinţă, minciună, dosare penale, beizadele îmbogăţite peste noapte şi multă nesimţire, fapte care i-ar băga în pământ de ruşine pe cei mai mulţi dintre liderii europeni. Dar, surprinzător, nu avem nicio demisie. Şi nu cred să o avem parte de aşa ceva în timpul mandatului lui Traian Băsescu.

Tot recent, premierul Japoniei, una din cele mai mari puteri economice ale lumii, şi-a dat demisia după ce a recunoscut că nu îşi mai poate onora promisiunile din campania electorală, afirmând că munca Guvernului nu mai reflectă dorinţele societăţii civile. Mai mult, premierul nipon a afirmat că nu va mai candida la vreo funcţie în Camera Inferioară a Parlamentului, în semn de respect pentru cetăţenii pe care i-a dezamăgit.

Credeţi că ar recunoaşte vreodată Emil Boc că Guvernul pe care l-a condus a fost cel mai dezastruos din '90 încoace? Credeţi că premierul ar admite vreodată că măsurile sale fiscale au distrus economia? Credeţi că premierului îi pasă, în mod sincer, de milioanele de români cu pensii şi salarii tăiate? Răspunsul este nu şi premierul ne-a demonstrat deja că este incapabil de a se retrage onorabil, când, demis în urma unei moţiuni de cenzură, şi-a reluat cu dezinvoltură funcţia, cu ajutorul preşedintelui.

Cred că este foarte clar. Pentru aceşti oameni, verticalitatea şi instituţia demisiei de onoare sunt nişte noţiuni goale de conţinut şi, din laşitate, ei nu se vor lăsa duşi, de mâna lor, cu niciun preţ, chiar dacă semnalele sunt clare în favoarea plecării lor de la putere. Din acest motiv, trebuie să îi "ajutăm" puţin. vom începe cu premierul, cu moţiunea de cenzură, pe care o vom vota, sunt sigur, cei mai mulţi dintre noi. Şi sper ca acest pas care ne va scăpa de incompetenţa Executivului Boc, să fie un semnal de alarmă, o somaţie pentru preşedintele Traian Băsescu, care trebuie să stopeze urgent politica de falimentare a României.