Parliamentary debates

Domnul Dumitru Dragomir:

Stimaţi colegi,

Doresc să vă aduc astăzi în atenţie o problemă aparent secundară, dar care, privită cu responsabilitate, are implicaţii ample asupra sănătăţii, educaţiei şi dezvoltării sociale armonioase a copiilor noştri. În plus, această problemă ridică un semn de întrebare asupra raportului dintre capitalul privat şi binele public.

Probabil că cei mai mulţi dintre cei de faţă îşi amintesc de terenurile se joacă ale copilăriei, de banalele "maidane" unde se putea bate mingea, se putea practica, cu puţină imaginaţie, orice fel de sport sau de joc. În urmă cu patruzeci de ani, aceste terenuri publice pentru sport şi joacă puteau fi întâlnite la tot pasul. Într-o ţară puţin urbanizată, ele erau o apariţie firească în orice mahala, dar şi în unele zone centrale. Generaţia noastră, a celor de faţă, s-a bucurat aşadar de binefacerile unor terenuri publice de sport "naturale", neamenajate, datorate, în fond, sărăciei comunităţilor locale.

În anii '60 şi '70, când, în marile oraşe, procesul de urbanizare a devenit mai accentuat, edilii comunişti, cu toate limitele şi greşelile lor, au proiectat parcuri publice, de multe ori prevăzute cu terenuri pentru fotbal, volei, tenis sau alte sporturi de echipă. Chiar dacă, în anii '80, aceste terenuri au fost neglijate sau au intrat în paragină, ele au oferit generaţiilor mai tinere şansa sporturilor şi jocurilor colective şi - atenţie! - gratuite, aflate la îndemâna tuturor, lucru aflat în consonanţă cu ideologia regimului comunist. A fost, domnilor, unul din acele lucruri pe care conducătorii primăriilor din perioada ante-revoluţionară l-au făcut mai bine decât cei de astăzi.

Nu cred că trebuie să explic nimănui rolul extrem de important pe care sporturile şi jocurile colective practicate în copilărie îl au nu numai pentru educaţia fizică a tinerilor, ci şi pentru dezvoltarea lor psihică şi socială. Banalele "miuţe din spatele blocului" sunt, oricât ar părea de forţat, veritabile şcoli ale vieţii. Ele dezvoltă capacitatea tinerilor de a de socializa, de a intra în interacţiune. Ele îi învaţă pe copii spiritul de echipă, importanţa colaborării, a depăşirii egoismului elementar. Ele deprind pe tineri cu respectarea unor reguli, cu respectarea partenerului de joc. Modul spontan în care un grup de copii inventează jocuri sportive şi elaborează reguli nu face decât să premeargă creativitatea oamenilor maturi de mai târziu.

După 1989, terenurile sportive din parcurile publice au fost total uitate de primării. Progresiv, ele au intrat într-un binevenit proces de privatizare. Spun binevenit pentru că, indiscutabil, capitalul privat poate asigura dotarea modernă a unor astfel de terenuri. Totuşi, există riscul ca spaţiile pentru sportul public şi amator să devină un monopol privat. Acest risc nu putea fi conceput în urmă cu 20 de ani. Dar astăzi Bucureştiul şi marile oraşe sunt în plină expansiune. Locul maidanelor este ocupat de parcări, garaje, chioşcuri şi alte construcţii. Unde mai pot copiii să facă sport ? În parcuri, îmi veţi spune. Ei bine, din păcate, acest lucru este doar parţial adevărat.

Vă voi oferi, pentru a fi corect înţeles, exemplul unui parc din Bucureşti: parcul Moghiroş, aflat în sectorul 6. În acest parc existau, în 1989, trei terenuri de tenis şi patru terenuri pentru sporturi colective. Calitatea lor era, desigur, precară: erau terenuri de ciment, îngrijite prin bunăvoinţa unor cetăţeni. Chiar şi aşa, aceste spaţii aveau o mare calitate: erau deschise tuturor. În ultimii ani, în urma procesului de privatizare, terenurile de tenis au fost modernizate, dotate cu suprafaţă artificială şi fileuri. Cele patru terenuri pentru sporturi colective au avut următoarea soartă: unul a fost ocupat ilegal de maşini, devenind parcare improvizată; al doilea a fost distrus; al treilea a devenit rampă pentru role; al patrulea a fost transformat într-un teren de fotbal ultramodern, dotat cu nocturnă.

Costul unei ore de tenis pe terenul privat este de circa 250.000 de lei. Poate un tanăr sărac, aşa cum era odată Ilie Năstase, să cheltuiască aceşti bani? Nu! Un părinte cu salariu mediu nu poate oferi copiilor săi nici măcar două ore de tenis pe lună. Închirierea terenului de fotbal pentru o oră costă circa 500.000 de lei. Pot câtiva adolescenţi săraci să adune aceşti bani? Puţin probabil. Şi ce se întâmplă cu cei care vor să practice alte sporturi: handbal, volei, baschet ? Nu vorbim, stimaţi colegi, de tineri talentaţi, care doresc să-şi dedice timpul sportului de performanţă, ci de copii normali, care au dreptul la câteva ore de destindere şi sănătate.

Nu vreau să fiu greşit înţeles. Privatizarea terenurilor sportive este un motiv de bucurie. Dar el nu trebuie să fie sinonim cu distrugerea terenurilor publice. Oare copiii săraci nu au dreptul să facă sport? De ce, lângă terenul privat de fotbal din parcul Moghioroş, primăria nu a conservat un teren de nisip sau de zgură pentru copiii săraci? Ar face el concurenţă terenului privat? În nici un caz. Şi oare binele public este determinat de protejarea intereselor private?

Putem, domnilor, să ignorăm problema ridicată de mine, considerând-o minoră. Dar riscăm ca propriii noştri copii să devină nişte tineri izolaţi, bolnăvicioşi, predispuşi la obezitate. În loc să alerge pe un teren de joacă, ei se vor expune drogurilor, prostituţiei, problemelor de comunicare, ba chiar şi problemelor psihice. În calitate de viitor Primar General al Capitalei, îi anunţ pe bucureşteni că voi asigura, în fiecare parc bucureştean, construirea sau întreţinerea unor terenuri publice, unde fiecare copil să poată alerga în voie, şi unde fiecare dintre dumneavoastră - tătici peremişti, pesedişti sau liberali - să vă puteţi scoate fiul la un sănătos şi necesar schimb de pase... Vă mulţumesc.

Stimaţi colegi,

Onorată audienţă,

Este de datoria mea să cinstesc aici, în Parlamentul României, memoria celor dispăruţi în cutremurătorul atentat din Madrid. Pentru Spania - popor de care ne apropie istoria şi temperamentul - este un moment dificil. Este, în acelaşi timp, un moment greu pentru România, la rândul ei îndoliată.

După durere şi reculegere vine însă responsabilitatea pentru un viitor din ce în ce mai greu de înţeles, din ce în ce mai ameninţător. Faptul că Europa a devenit un reper major pe harta terorismului cere oamenilor de stat din România o atentă judecată în privinţa factorilor de risc şi a ameninţărilor asimetrice.

A devenit evident că transportul public reprezinta principala ţintă a terorismului. Fie că este vorba de avioanele de la 11 septembrie sau de autobuzele detonate în Orientul Mijlociu, este cert că mijloacele de transport oferă teroriştilor oportunitatea macabră de a obţine un număr maxim de victime într-un spaţiu restrâns.

Bucureştiul nu are o reţea de trenuri de proximitate similară celei din Madrid. Are însă metrou. Iar atentatele cecene din Rusia, cât şi cele cu gaz letal din metroul japonez, demonstrează faptul că spaţiul închis şi concentrat al unei staţii subterane oferă o ţintă critică pentru terorism.

Orice cetăţean al Bucureştiului poate vedea cu ochiul liber faptul că metroul bucureştean nu pare să se bucure de o atenţie specială din partea autorităţilor. Este acest lucru adevărat? Aş dori să aduc această chestiune la cunoştinţa opiniei publice, ridicând, în acelaşi timp, un semn de întrebare pe adresa serviciilor speciale din România. Sunt staţiile de metrou din România supravegheate în mod corespunzător? Putem asigura zecilor de mii de bucureşteni care se deplasează zilnic cu metroul siguranţa călătoriei lor? Are opinia publică motive de îngrijorare? Sunt necesare măsuri sporite de pază pentrutransportul subteran?

Iată câteva întrebări la care autărităţile publice trebuie să răspundă pentru a ne asigura că România este încă departe de zona fierbinde a războiului meschin purtat cu maşinării infernale împotriva cetăţenilor nevinovaţi. Vă mulţumesc.