Parliamentary debates

Domnul Marian Ghiveciu:

"Consideraţii privind zootehnia în România şi unele ţări din Uniunea Europeană"

Din punct de vedere al suprafeţei deţinute, se consideră că fermele de 20-50 ha şi peste 50 de ha au cea mai mare importanţă economică. Dar efectivele de animale din fermă reprezintă un indicator important al dimensiunii. Între efectivele de animale, de taurine, în general, şi de vaci cu lapte, în special, şi suprafaţa agricolă utilă este o corelaţie strânsă. Cea mai intensă zootehnie o au ţările cu suprafeţe agricole mici, ca de exemplu Olanda, Belgia şi Danemarca.

În Uniunea Europeană fermele de creştere a animalelor se grupează în două categorii, ferme mici şi mijlocii. În ţări ca Grecia, Italia, Portugalia, Spania fermele de vaci (de exemplu) nu depăşesc 10-16 capete. În Olanda, Anglia, Danemarca, Belgia şi Franţa mărimea medie pe fermă ajunge la 30-70 de capete vaci cu lapte.

Fermele de porcine ajung să crească anual efective de 300-500 de capete în ţări ca Anglia, Olanda, Danemarca şi Belgia şi 20-80 de capete în Italia, Grecia, Portugalia şi Spania. Media efectivelor de bovine şi porcine în ţările Uniunii Europene (mai puţin România) este de 40/fermă, respectiv 80/fermă.

Referitor la distribuţia fermelor zootehnice pe clase de mărime, un singur fapt este limpede pentru zootehnia vest-europeană, şi anume caracteristica dominantă a exploataţiei zootehnice este mărimea mijlocie a efectivelor de animale.

Fermierii occidentali au învăţat, din experienţa proprie, că structura de producţie multiplă este neperformantă şi neeconomică. Pentru România această experienţă nu se potriveşte decât pentru zone de deal şi de munte.

În ţările vest-europene, cu o zootehnie performantă, din totalul de circa 7 milioane de ferme, numai 0,9 milioane sunt mixte (cereale + zootehnie), adică 12,8% din total.

În actuala conjunctură economică şi socială a ţării, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale trebuie să acţioneze ca o unitate de linie tehnică (nu aservită politic), menită să stabilească strategii de dezvoltare a unor sectoare.

Din păcate, deocamdată, aceste deziderate nu pot fi îndeplinite din lipsa unui management performant, îndeosebi în sferele cele mai înalte de decizie.

În momentul de faţă nu există programe precise care să aibă în vedere o strategie de dezvoltare a zootehniei româneşti şi pentru fiecare specie în parte.

România, una dintre forţele mari ale Europei în domeniul zootehniei, a ajuns cea mai mare importatoare de produse alimentare, deşi, prin tradiţie, este una dintre ţările continentului cu condiţii ideale pentru creşterea tuturor animalelor. Ea dispune de peste 4,8 milioane hectare de pajişti, care prin măsuri de îmbunătăţire a acestora şi printr-o exploatare normală pot asigura hrana pentru cel puţin 8 milioane de bovine şi peste 20 milioane de ovine, în timp ce în zonele de şes se pot produce furaje concentrate pentru alte 16-18 milioane de porcine. Pentru păsări nici măcar nu există limită în ceea ce priveşte dimensionarea resurselor de hrană.

De aceea, orice strategie care îşi propune relansarea zootehniei româneşti trebuie să pornească de la realitatea că România prezintă, în comparaţie cu ţările din Uniunea Europeană, avantaje incontestabile, concretizate în deţinerea unor furaje a căror utilizare în zootehnie nu afectează în niciun fel disponibilităţile de produse vegetale destinate hrănirii populaţiei.

Se impune, astfel, stabilirea dimensiunilor optime ale fermelor zootehnice şi sprijinirea realizării acestui deziderat, în mod obligatoriu sub forma unor ferme private mici şi mijlocii performante. Se impune trecerea de la producţia zootehnică din ferme gospodăreşti, familiale, pentru autoconsum, la exploataţii zootehnice performante.

Neluarea acum a acestor măsuri va afecta pe termen lung sectorul zootehnic, aducând mari deservicii relansării acestuia.