Parliamentary debates

Domnul Vladimir Mircea Fârşirotu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor,

A trecut în nefiinţă, în Săptămâna Luminată, pentru credincioşii catolici, una dintre cele mai emblematice personalităţi ale umanităţii şi, indiscutabil, cea mai proeminentă personalitate contemporană - Papa Ioan Paul al II-lea. A fost un Papă al credinţei, al speranţei şi al iubirii. A avut o lungă şi grea suferinţă, îndurată cu smerenie, ceea ce m-a făcut să-mi îndrept gândul, fiind şi în apropierea Paştelui catolic, spre Cel al cărui vicar era.

Destinul a făcut ca viitorul Papă Ioan Paul al II-lea, Karol Josef Wojtyla, să se nască şi să trăiască într-o perioadă de mari frământări şi de cumplite tragedii ale unei lumi care pare a nu-şi mai găsi busola. A asistat la acestea, le-a fost, uneori, victimă şi a încercat în mod constant şi ferm să se implice în construcţia unei lumi mai bune şi mai drepte. La 8 ani şi-a pierdut mama, la 11 ani, fratele. A fost crescut cu atenţie de tatăl său, militar de carieră, care l-a îndemnat şi l-a îndrumat spre învăţătură şi studiu. S-a simţit atras de literatură, poezie şi teatru, dar şi de sport. A studiat teologia, în clandestinitate, sub ocupaţia nazistă, şi a primit hirotonirea preoţească, în 1946, sub dictatura comunistă.

Aplecarea sa spre filozofie, ca şi cultura sa de excepţie, l-au făcut repede remarcat în ierarhia Bisericii, astfel că, după o perioadă de pastoraţie, a fost trimis la Universitatea din Cracovia, pentru continuarea studiilor.

În 1958, la 38 de ani, a fost sfinţit episcop. Ca tânăr episcop, a participat la dezbaterile din cadrul Conciliului Vatican II, al cărui rol providenţial pentru Biserica Catolică, dar şi pentru creştinism, în general, nu este cazul să-l subliniez aici.

A urmat înălţarea sa, în 1964, la rangul de arhiepiscop de Cracovia. Apoi, în 1967, Papa Paul al VI-lea i-a oferit demnitatea de cardinal.

Alegerea sa, la 16 octombrie 1978, ca cel de al 266-lea Papă, întâmpinată cu bucurie şi cu un sentiment de uşurare în întreaga lume, a fost considerată, încă de la acea dată, un eveniment în viaţa Bisericii Catolice, şi nu numai: era primul Papă de origine slavă, şi el se aşeza pe tronul Sfântului Petru după 450 de ani de pontificat italian. Şi-a asumat oficiul la 22 noiembrie, sub deviza "Totus Tuus" - "Cu totul al Tău", ca o expresie a totalului său abandon către Fecioara Maria. Papa Ioan Paul al II-lea spunea într-un interviu: "Maria este noua Evă pe care Dumnezeu o pune în faţa noului Adam - Cristos, începând cu Bunavestire, trecând prin noaptea naşterii la Betleem, ospăţul nupţial din Cana Galileii, crucea de pe Golgota, până la cina de Rusalii; Mama lui Cristos Răscumpărătorul şi Mama Bisericii".

Sub semnul acestei veneraţii, deopotrivă marianică şi cristologică, s-a desfăşurat pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea. A condus Biserica şi a fost un Apostol al ei. A încercat şi a reuşit pe deplin să trăiască Evanghelia, în tot ce avea ea mai bun şi mai înălţător. A străbătut Pământul, de-a lungul şi de-a latul, acoperind o distanţă ce însumează de peste 3 ori drumul de la Pământ la Lună, şi a vizitat peste 120 de state. A ţinut mii de discursuri, abordând cele mai diverse şi de interes probleme ale omenirii: mediul înconjurător, globalizarea, comunismul, rasismul, problemele sociale, economice şi ideologice ale lumii contemporane, situaţia femeii, a familiei, a tinerilor, avortul, contracepţia, pentru a aminti numai câteva.

A condus cu fermitate şi înţelepciune Biserica Catolică, scrisorile sale pastorale, enciclicile sale constituindu-se în tot atâtea repere morale şi etice pentru clerici şi laici, deopotrivă. S-a aplecat cu atenţie şi veneraţie asupra vieţii persoanelor consacrate şi a sanctificat şi beatificat mai mulţi decât toţi Papii dinaintea sa la un loc.

A manifestat o iubire de semeni ieşită din comun şi a constituit un exemplu viu a ceea ce numim, îndeobşte, milă şi iertare creştină: l-a iertat pe propriul atentator, arătându-i, în vizita pe care i-a făcut-o la locul de detenţie, o sinceră compasiune.

Prin întreaga sa operă a schimbat soarta lumii şi, când spun aceasta, mă refer, în special, la contribuţia pe care a avut-o la înlăturarea dictaturii din partea de est a Europei, şi la descătuşarea energiilor popoarelor astfel eliberate.

A propăvăduit ecumenismul sub forma sa cea mai largă, a reconcilierii între religii. A fost primul Papă care a intrat într-o moschee şi într-o sinagogă. A promovat, de asemenea, dialogul între Biserici pentru unificarea creştinilor. În acest context, nu pot să nu evoc, cu emoţie, vizita pe care Sfântul Părinte a făcut-o, în mai 1999, în România, pe acare a numit-o "Grădina Maicii Domnului". Era prima vizită pe care un Papă a făcut-o într-o ţară preponderent ortodoxă. Atunci, cu prilejul liturghiei solemne celebrate în aer liber, în Parcul Izvor, miile de participanţi, catolici şi ortodocşi, au strigat din adâncul inimii, îndemnul "UNITATE", exprimând prin aceasta un acord popular la dorinţa declarată a Papei pentru unitate creştină.

Fie ca întreaga viaţă a lui Karol Josef Wojtyla, întregul apostolat al Papei Ioan Paul al II-lea, să ne fie un exemplu şi un îndemn pentru dragostea de semeni, pentru iubirea de aproapele, pentru dăruire şi generozitate, pentru muncă, modestie şi credinţă în Dumnezeu. Amin.