Parliamentary debates

Domnul Filip Georgescu:

În curând, anul 2005 va deveni istorie. Pentru noi, românii, o istorie tristă, marcată de mari şi multe nenorociri: inundaţii catastrofale, dezlănţuite din primăvară până-n toamnă, gripa aviară, în premieră milenară pe meleagurile noastre, lupta politicianistă antidemocratică, prin intermediul căreia actuala putere vrea să acapareze toate pârghiile pe care le-a ratat la urne, legea minorităţilor, un grav act de trădare naţională, raportul de ţară privind România care, deşi încurajator, ne dă de pe acum frisoane în legătură cu integrarea noastră în Uniunea Europeană. Despre fiecare dintre aceste grele încercări s-ar putea vorbi zile în şir, ceea ce şi fac analiştii politici. În intervenţia pe care o supun astăzi atenţiei dumneavoastră, nu doresc decât să trag încă un semnal de alarmă asupra consecinţelor nefaste ale calamităţilor naturale, cauzate, în mare măsură, de degradarea mediului înconjurător şi, în primul rând, de dispariţia unor întinse suprafeţe de păduri.

S-a spus, din totdeauna, că pădurea este la fel de importantă pentru om, întocmai ca solul, subsolul şi atmosfera, ca apa, ca aerul şi ca pâinea. Într-adevăr, pădurea este un scut al pământului, îndeosebi pentru terenurile accidentate şi instabile, întrucât arborii îşi înfig rădăcinile la 30-120 cm, iar sistemul lor radicular devine ceea ce plasa de fier-beton este pentru pereţii sau planşeele unei clădiri. Despăduririle prădalnice ne-au arătat, de-a lungul timpului, dar mai ales în acest an, cât de uşor pot să alunece la vale coastele unor dealuri neclintite de la apariţia lor şi să înmormânteze case şi aşezări omeneşti sub valuri imense de pământ. Dispariţia pădurii deschide, în acelaşi timp, larg porţile eroziunii solurilor, mai ales a acelora situate pe pantă. Faptul acesta este cu atât mai grav cu cât, pentru realizarea unui strat gros de 2-3 cm de sol, natura are nevoie de mai multe secole, în timp ce o ploaie zdravănă poate să distrugă această operă într-o singură zi, pe terenurile despuiate de vegetaţie forestieră protectoare. De asemenea, prin protecţia pe care o oferă împotriva vânturilor şi a secetei, pădurea devine o condiţie sine qua non pentru agricultură. Să mai amintim că pădurile reţin în coronamentul lor cam 30-50% din cantitatea de apă căzută în timpul ploilor normale.

În afara faptului că ne oferă lemn, fructe, vânat şi alte bunuri, pădurea se dovedeşte o veritabilă uzină de sănătate şi de energii pentru om, şi nu doar pentru cel ce trăieşte în mijlocul ei. În procesul de fotosinteză, pentru a "fabrica" o tonă de lemn, arborii eliberează 1,3 tone de oxigen şi consumă din aer 1,8 tone de dioxid de carbon, acel gaz care a devenit cel mai mare duşman al planetei (în atmosferă s-au acumulat peste 700 miliarde tone de dioxid de carbon). S-a calculat că actualul covor vegetal al ţării noastre (păduri, culturi agricole, ierburi, vegetaţie acvatică) produce anual 40 milioane tone de oxigen, peste 60% din această cantitate fiind realizată în regim forestier. Rolul de filtru biologic al pădurii împotriva poluării rezultă şi din faptul că un hectar de vegetaţie forestieră reţine în decursul unui an 580-600 kg de pulberi emanate pe coşurile furnalelor, topitoriilor de metale neferoase, cocseriilor, uzinelor chimice şi altor întreprinderi. S-a constatat că acolo unde pădurea a dispărut, atmosfera este îmbâcsită de noxe şi alte substanţe poluante care o separă de stratul de ozon şi o determină să reverse asupra noastră călduri ecuatoriale ori geruri polare, vânturi turbate, secete pârjolitoare ori ploi diluviene.

Dacă nu putem tempera canicula, dacă nu avem posibilitatea să împiedicăm excesul de precipitaţii sau alte fenomene nefaste ale naturii, nu ne rămâne decât o singură variantă pentru a restabili echilibrul în mediul înconjurător, atât de deteriorat în ultimele cinci-şase decenii - reducerea drastică a cantităţilor de dioxid de carbon pe care industria le revarsă cu atâta dărnicie perversă în atmosferă, fie prin retehnologizarea uzinelor poluante şi ecologizarea altor activităţi în cadrul cărora se produc diverse noxe, dar mai ales prin regenerarea pădurii.

Din păcate, statisticile ultimilor două decenii arată că anual de pe glob dispar 10 milioane hectare de păşuni, când, în mod normal, o suprafaţă mai mare ar trebui împădurită în fiecare an. Şi trebuie să spunem că noi, românii, ne înscriem printre agresorii cei mai activi ai pădurii. Străvechea şi înţeleapta zicală - "codru-i frate cu românul" - a murit de mult. Cei mai mulţi oameni intră astăzi în pădure nu cu acel sentiment sfânt al străbunilor, ci cu toporul în mână pentru a devasta, fie din sărăcie, fie din prea mare lăcomie. Un înţelept dicton german spune că "dacă doborâm copacii fără să replantăm, puţini vor mai rămâne pentru copiii noştri şi pentru copiii lor". Cred că mult mai mult decât germanii, noi, românii, ar trebui să reflectăm asupra viitorului pădurii.