Parliamentary debates

Domnul Iulian Gabriel Bîrsan:

Am consultat DEX-ul pentru a avea o definiţie cât mai exactă a cuvintelor "refugia" şi "refugiat". Compilând definiţiile a rezultat: "a se retrage dintr-un teritoriu ocupat, a fugi din faţa unui pericol căutând sprijin, ocrotire la cineva sau undeva, spre a se pune la adăpost".

Cu siguranţă aceste cuvinte ne duc cu gândul la stările conflictuale care de-a lungul istoriei au creat premisele necesităţii unei puneri la adăpost din faţa duşmanului.

Conştienţi sau nu suntem şi azi martorii unor evenimente violente între oameni cu religii diferite, concepţii de viaţă adverse sau interese economice şi geopolitice aflate în antiteză. Încruntăm puţin din sprâncene sau avem o uşoară tresărire la auzul unor ştiri legate de oameni aflaţi în suferinţă.

Primul gând care urmează e că fiind la o oarecare distanţă de ţara noastră, sigur, dar absolut sigur, nouă nu ni se poate întâmpla aşa ceva. Aş spune că e omenesc sentimentul. La o analiză mai profundă însă chiar ar trebui să fim îngrijoraţi pentru nenorocirile care li se întâmplă unor semeni ai noştri, indiferent unde în lume.

Am cunoscut un bătrân armean care a trăit câteva luni, minor fiind, împreună cu mama lui, adăpostiţi într-o peşteră. Ceilalţi 17 membri ai familiei fuseseră ucişi. La câteva zeci de ani de la acele evenimente inima lui continuă să plângă zilnic.

Am avut colegi de facultate ale căror povestiri de acasă includeau crime de o atrocitate ieşită din comun. Puţini considerau că se puteau găsi şi alte soluţii, mai paşnice, pentru evitarea lor.

Am discutat mult timp cu o doamnă ce avea marcate pe mână însemnele trecerii printr-un lagăr al morţii. Am învăţat de la dânsa înţelepciunea şi echilibrul în luarea unei decizii, dar mai ales nepăsarea în faţa morţii, considerând viaţa ca o victorie în lupta cu răul.

Cel mai mult însă m-a pus pe gânduri nepăsarea noastră, a românilor faţă de români. Dincolo de dramele trăite de alte seminţii din lumea largă, noi, românii, am reuşit să fim necruţători cu ai noştri. Cu fraţii, cu părinţii, cu tovarăşii de joacă, cu prietenii noştri. Asta în numele unei doctrine politice de import, care a dus la distrugerea şi negarea trecutului, cu bunele şi relele lui.

Aşa au ajuns mulţi români refugiaţi în propria ţară, foarte mulţi plătind cu viaţa pentru vina de a fi fost mai harnici şi mai muncitori decât alţii. Satele deportaţilor din Bărăgan, aproape pustii azi, rămân o rană deschisă pentru cei care simt româneşte.

Şi poate cel mai mult ar trebui să ne pună pe gânduri faptul că după '89 mulţi am uitat de istoria nu foarte îndepărtată a ţării, am nesocotit faptul că toţi suntem trecători prin viaţă, am negat nevoia de viitor a românilor aici, la ei acasă. A rezultat un exod continuu al românilor care, paradoxal, s-au refugiat în ţări străine, care le-au oferit "sprijin" şi "ocrotire".

Ar trebui să fim mai responsabili faţă de concetăţenii noştri, mai îngrijoraţi de viitorul tinerilor români, pentru a nu ne trezi singuri şi fără un sprijin la bătrâneţe, refugiaţi în neputinţă.

Am putea începe chiar de azi. O să ne doară poate. Niciodată nu e însă prea târziu pentru a-ţi iubi ţara cu adevărat.