Parliamentary debates

Domnul Filip Georgescu:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Zilele acestea s-au împlinit 50 de ani de când la Roma a fost semnat de către Belgia, Franţa, germania, Italia, Luxemburg şi Olanda Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (Piaţa Comună), devenită, după Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană, care grupează 27 de membri, în rândul cărora se află, o spunem cu deplină satisfacţie, şi România. Uniunea Europeană a apărut dintr-o necesitate reclamată de veacuri, pentru a înlătura din viaţa bătrânului continent dezastruoasele războaie în care s-au complăcut vechile imperii şi, în acelaşi timp, pentru a constitui o pavăză împotriva marilor tragedii provocate de nazism, bolşevism şi războiul rece, dar şi pentru implementarea unor noi relaţii interstatale vizând pacea şi colaborarea activă, pe baza unor noi norme, menite să asigure bunăstarea europenilor.

Înfăptuirea acestui proces istoric n-a fost deloc un marş "en fanfare", ci unul presărat cu multe rezerve, suspiciuni şi greutăţi. Nu puţini au fost cei care şi-au manifestat teama că prin integrare statele membre îşi vor pierde identitatea, că se vor topi într-un stat federal, că ţările mici vor fi angajate într-o concurenţă acerbă, căreia nu-i vor putea face faţă. Într-o oarecare măsură, aceste suspiciuni se aud şi astăzi, unii dintre comunitari exprimându-şi insatisfacţia pentru creşterea lentă a economiei şi pentru persistenţa unui şomaj ridicat.

Potrivit unui recent sondaj de opinie, realizat în Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Spania, doar 25% din repondenţi au apreciat că nivelul lor de trai s-a îmbunătăţit după ce au devenit comunitari, în timp ce 44% din cei aproape 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene consideră că viaţa lor s-a înrăutăţit. În pofida unor asemenea nemulţumiri, puţini europeni cred că ţările lor ar fi fost mai avantajate dacă ar fi rămas în afara Uniunii.

Desigur, UE nu funcţionează ca un ceasornic nici după cinci decenii de existenţă. Date fiind discrepanţele existente în dezvoltarea celor 27 de ţări, controverse de genul celor intervenite în semnarea Tratatului constituţional ori adoptarea monedei unice se vor semnala şi în viitor. Este firesc să apară unele divergenţe, de vreme ce nu putem vorbi de o integrare mai profundă a pieţei unice, în care companiile, oamenii şi capitalul să circule liber.

În cadrul reuniunii de la Berlin a liderilor celor 27 de state membre, organizată cu prilejul aniversării a 50 de ani de la crearea Uniunii Europene, doamna Angela Merkel, cancelarul Germaniei, ţara care deţine preşedinţia forului european, a făcut unele precizări în legătură cu stadiul în care se află astăzi Uniunea Europeană, asumându-şi, totodată, sarcina deloc uşoară de a găsi o soluţie pentru ieşirea din impasul general creat în urma respingerii Tratatului constituţional de către referendumurile din Franţa şi Olanda. Afirmând că Uniunea Europeană nu este nici un stat-mamut, nici o simplă organizaţie internaţională, doamna Merkel a precizat că nici în următorii 50 de ani forul comunitar nu va fi un stat federal european, subliniind că şi în viitor se va menţine diversitatea statelor naţionale. Cancelarul german a deschis chiar şi fereastra spre viitor a Uniunii Europene, declarând: "Trebuie să ne îndreptăm către crearea unei armate comune europene şi a unui sistem de protecţie socială solid, care să aibă la temelie libertatea şi responsabilitatea individului. Valoarea care va ghida construcţia europeană pentru următorii 50 de ani trebuie să fie toleranţa".

La rândul său, preşedintele Comisiei Europene, Durao Barroso, a spus: "Trebuie să-i inspirăm pe cetăţenii europeni cu o viziune pentru următorii 50 de ani, trebuie să le explicăm că Uniunea Europeană este cel mai bun răspuns la provocările secolului XXI".

Din păcate, în Declaraţia privind valorile şi obiectivele Uniunii Europene, semnată la reuniunea aniversară de la Berlin şi care constituie cel mai important document în actuala componenţă comunitară, sunt trecute în derizoriu două dintre problemele capitale pentru viitor: problema Tratatului comunitar, care ar urma să fie adoptat în 2009, şi extinderea Uniunii. Din acest punct de vedere, România trebuie să se socotească fericită că a prins ultimul tren, dar, în acelaşi timp, are obligaţia să se concentreze asupra tuturor problemelor nevralgice de care depinde integrarea, şi nu doar aderarea - justiţia, administraţia, agricultura, problema absorbţiei fondurilor comunitare, corupţia şi altele. În acelaşi timp, ca membru al Uniunii Europene - imensă familie în care domneşte pacea şi prosperitatea-, trebuie să susţinem aplicarea recomandărilor Consiliului European privind strategia de la Lisabona şi să sprijinim propunerile de reducere a birocraţiei comunitare şi de ameliorare a legislaţiei muncii, sporirea investiţiilor în domeniul educaţiei şi cercetării, perfecţionarea sistemelor de protecţie socială.

Trebuie să înţelegem că procesul integrării noastre înseamnă întărirea democraţiei, dezvoltarea economico-socială şi nicidecum scandalul între forţele de decizie şi liderii lor. Aceasta cu atât mai mult cu cât procesul înfăptuirii marilor proiecte ale Uniunii Europene are şanse să se confrunte cu factori de risc enormi, cum sunt încălzirea globală, ameninţarea nucleară, criza resurselor naturale, războiul împotriva terorismului şi multe alte pericole. Să fim, însă, optimişti, dar mai ales să ne angrenăm cu toate forţele şi cu întreaga responsabilitate în dezvoltarea Casei noastre comune, care este Uniunea Europeană.

Vă mulţumesc pentru atenţie.