Parliamentary debates

Domnul Ioan Oltean:

"Dimensiuni şi implicaţii ale crizei economico- financiare în Uniunea Europeană şi în ţara noastră"

Prin declaraţia mea politică de astăzi doresc să pun în lumină mecanismele interne ale sistemului financiar-bancar care au stat la baza declanşării crizei financiare, iar, în final, voi încerca o concluzie în sensul potenţialelor căi de atenuare a efectelor acesteia.

Stimaţi colegi, observăm că în ultima perioadă, în plan intern, s-a deschis un larg câmp de discuţie problemelor cu privire la rolul sistemului financiar în funcţionarea economiei, iar în particular, la rolul pe care trebuie să-l joace autorităţile de reglementare şi la cerinţa ca acestea să se transforme considerabil.

La nivelul instituţiilor Uniunii Europene se desfăşoară ample discuţii privind măsurile de combatere a crizei, iar primele dintre acestea se referă la cadrul legal, la introducerea unui set comun de reglementări, dar şi la o supraveghere unitară a grupurilor financiare. Se ştie că planul Uniunii Europene de întărire a controlului pieţelor financiare prevede înfiinţarea unor autorităţi europene de supraveghere, care să se asigure că statele membre adoptă reglementările comunitare, precum şi a unui "Consiliu European de Risc Sistemic", cu rolul de a monitoriza riscurile privind stabilitatea economică. Acest consiliu este format din guvernatorii băncilor centrale şi din şefii autorităţilor naţionale de reglementare şi el trebuie să monitorizeze orice riscuri ce ar putea apărea pe piaţă şi să acţioneze înainte ca acestea să ia proporţii.

Este, după cum se poate observa, o oportunitate pentru Uniunea Europeană de a-şi utiliza arhitectura sa particulară pentru a da un răspuns pe termen lung, într-un cadru european şi internaţional, pentru a stabiliza sistemul financiar şi pentru a susţine propria dezvoltare economică. De asemenea, criza financiară a pus în lumină rolul important pe care îl deţine Banca Centrală Europeană în stabilitatea financiară a Uniunii Europene, cât şi cel al băncilor centrale naţionale pentru statele membre, implicit pentru România. Concluzia a fost oarecum firească şi a venit de la sine: acest rol trebuie întărit.

Unul din aspectele principale ale cadrului de reglementare este acela că efectele creşterii sunt amplificate precum cele ale crizei. Pe măsură ce situaţia se îmbunătăţeşte, evaluarea riscului este foarte optimistă, bilanţurile contabile sunt foarte ridicate şi aceasta incită actorii financiari să rişte. Când situaţia se răstoarnă, efectul este acela că investitorii ajung să rămână descoperiţi financiar. Cu toate că ideea este simplă, ea este dificil de realizat: trebuie să se păstreze banii din perioadele bune pentru a fi utilizaţi în perioadele critice. Nu este un secret că acest principiu a fost urmat de băncile spaniole, de exemplu, înaintea crizei. Ca urmare, deşi criza spaniolă este una din cele mai dure din Europa, nicio bancă nu a dat faliment, în condiţiile în care criza bancară a continuat.

În această nouă perspectivă, actorii financiari ar fi obligaţi să renunţe la anumite câştiguri prezente pentru situaţii neprevăzute. Acest lucru, după cum ştim, este foarte greu de pus în practică. Pentru a se putea impune acest principiu, autorităţile de reglementare trebuie să dispună de o legitimitate politică foarte solidă şi de puteri extinse. Dar se ştie, cea mai bună legitimitate provenită din cadrul naţional este cea emanată din câmpul de acţiune european, adică internaţional. Uniunea Europeană este cea care permite articularea competenţelor naţionale cu o coordonare transnaţională, prin crearea unui cadru general de utilizare a acestui principiu.

Atâta vreme cât lichidităţile bancare aparţin şi sunt necesare tuturor, ele ar trebui să fie un bun public. Această lichiditate ar fi garantată de către autorităţi prin schimburi de active. În acest scop, băncile centrale ar trebui să solicite informaţii fiabile, reale privind produsele financiare pe care le cumpără, iar pentru Uniunea Europeană ar fi preferabil să dispună de propriile agenţii de notare, independente faţă de puterile publice şi faţă de actorii financiari.

Uniunea Europeană are posibilitatea de a da dispoziţii autorităţilor naţionale şi de a asigura o coordonare supranaţională. Aşa cum spuneam, articularea unei expertize naţionale într-un cadru european ar permite garantarea eficientă a unei lichidităţi minimale în rândul investitorilor europeni. Aceasta ar permite, de asemenea, Uniunii Europene să prelungească şi să consolideze această responsabilitate la nivel internaţional.

Dar această extindere a rolului autorităţilor publice, precum şi apropierea dintre băncile centrale şi autorităţile de reglementare, pun o problemă gravă şi actuală: a responsabilităţii acestora faţă de cetăţeni. Fără a renunţa la independenţa băncilor centrale, care este cel mai bun mijloc de a controla inflaţia şi de a garanta stabilitatea sistemului financiar, ar fi de dorit, pentru o mai bună responsabilizare, să se întărească legăturile, de exemplu, cu Parlamentul European. Acest efort de transparenţă ar da autorităţilor de reglementare o legitimitate suficientă pentru asumarea unui orizont extins asupra funcţiilor sale.

Criza economică nu este o simplă criză financiară, ea este, de asemenea, şi consecinţa politicilor monetare prea laxe care au condus la intensificarea utilizării creditului. Acest prea plin de lichidităţi este, fără îndoială, una din cauzele instabilităţii sistemului financiar. Dar se pare că lungii ani de abundenţă a creditelor se apropie de final şi, deci, trebuie să se regândească fundamental funcţionarea sistemului financiar. Acest lucru arată că nu întotdeauna resursele s-au alocat în mod corespunzător şi va trebui să fie restructurate pentru a răspunde mai bine transformărilor economiei reale şi exigenţelor cetăţenilor. Un lucru este clar: nu va mai fi posibilă creştere economică din perspectiva unei abundenţe fără sfârşit a creditelor.

Provocarea cea mare va fi să se menţină totuşi dinamismul sistemului economic, oferindu-i-se în acelaşi timp un cadru mai bun de manifestare. O primă etapă ar putea fi simplificarea organizării pieţelor, pentru a le face mai uşor de controlat. Dar fuziunile şi falimentele au accelerat aceste schimbări.

De aceea cred că este momentul pentru o mai bună definire şi separare a diferitelor pieţe şi active bancare, pentru a le insera în funcţionarea economică a societăţii. Criza financiară a deschis un larg câmp problemelor cu privire la rolul sistemului financiar în funcţionarea economiei. În ceea ce ne priveşte, creşte, în particular, rolul pe care trebuie să-l joace autorităţile de reglementare naţionale, dar şi cerinţa acestora de a se transforma considerabil.

Este, deci, o oportunitate pentru ţara noastră de a-şi utiliza construcţia sa specifică pentru a da un răspuns pe termen lung provocărilor economice şi financiare, într-un cadru european şi internaţional, pentru a stabiliza sistemul financiar şi pentru a susţine dezvoltarea sa economică.