Parliamentary debates

Domnul Ioan Munteanu:

Tema: "Falimentarea agriculturii româneşti"

De la ocuparea fotoliului de ministru al agriculturii, domnul Gheorghe Flutur n-a avut nici măcar o zi în care să nu ne spună cât de mult se gândeşte la binele ţăranilor şi ce rezultate bune s-au obţinut în domeniul de care răspunde. Că lucrurile nu stau aşa cum declară cu seninătate domnul ministru şi că viaţa agricultorilor este tot mai grea - voi încerca să demonstrez cu argumentele omului care cunoaşte mai bine decât dânsul realitatea satelor.

Declar cu toată responsabilitatea că anul agricol 2005 a dus la prăbuşirea agriculturii româneşti prin politica amatoristă instituită de echipa domnului ministru, începând cu subvenţionarea şi terminând cu valorificarea producţiei.

Încă din primăvara lui 2005, prin votul parlamentarilor din coaliţie, se modifica Ordonanţa de urgenţă nr.61/2004 care asigura un sprijin financiar de 2,5 milioane lei/ha pentru toţi deţinătorii de teren şi pentru toate culturile agricole.

Ca urmare, în locul acestei sume, prin Ordonanţa de urgenţă nr.12/2005, se asigură bonuri valorice doar de 1,5 milioane lei/ha dar, în acelaşi timp, sunt eliminate total de la subvenţii culturile tradiţionale de porumb, ovăz şi plante furajere. Din cauza birocraţiei exagerate, mulţi dintre deţinătorii acestor cupoane au renunţat la procurarea produselor de strictă necesitate, rămânând necheltuiţi peste 800 miliarde lei.

Dacă în 2004, ţăranii au primit 9200 miliarde lei, pentru culturile agricole din 2005 suma alocată de către actuala guvernare a fost de doar 2215 miliarde de lei.

Nesubvenţionarea culturilor a făcut ca peste 2,5 milioane hectare de teren arabil să rămână necultivate, iar producţiile obţinute să fie foarte mici. Din cauza unei politici de preţuri incorecte dusă de Ministerul Agriculturii există şi astăzi mari cantităţi de produse nevalorificate. Astfel, preţurile de pe piaţa românească au fost de 1500 - 3000 lei pe kilogram la grâu, 1500 - 2500 la porumb, 3000 - 4000 lei la cartofi.... Şi, lucru nemaiîntâlnit vreodată în istoria satelor, ţăranii preferă să facă foc în sobă cu ştiuleţi de porumb, mult mai ieftini decât lemnele. E incredibil că s-a ajuns ca omul de rând să păcătuiască astfel, să dea foc la rodul muncii sale de-un an întreg, considerat sfânt, primit de la Dumnezeu! Ce simte domnul ministru când aude asemenea întâmplări de care este direct răspunzător?

O altă consecinţă a politicii "înţelepte" dusă de actuala putere este legată de faptul că, în lipsa sprijinului financiar, agricultorii nu vor avea cu ce să reia ciclul de producţie, lucru dovedit de doar cele 23 de procente de teren arat în această toamnă. Nu trebuie să fii mare specialist ca să ştii că un ogor de toamnă asigură recolte mult mai bune decât o arătură de primăvară şi că pământul îţi dă roade doar dacă îi dai ceea ce-i trebuie.

Urmările hotărârilor, ale legilor şi ale actelor normative elaborate de către Ministerul Agriculturii vor fi dezastruoase pentru populaţia României prin neasigurarea alimentelor de strică necesitate, prin creşterea preţurilor, prin neputinţa oamenilor de a-şi asigura produsele de consum. În condiţiile în care în ţara noastră s-ar putea produce tot ce e nevoie pentru o viaţă decentă, ba chiar şi pentru export, se va ajunge la importuri de alimente de pe piaţa europeană, aşa cum s-a întâmplat în 2005 când s-au importat produse agricole de peste un miliard de euro. Oare domnul ministru se simte mândru şi împăcat cu gândul că România, grânarul de altădată al Europei, a devenit importator şi consumator de produse din ţări străine ?

De ce a fost exclus sprijinul financiar pentru producătorii agricoli în 2006 când acest lucru se cerea de la 1 ianuarie 2007? De ce au fost eliminate subvenţiile la lapte? Domnul ministru minte când spune că un crescător primeşte de la stat peste 10 milioane de lei, suma fiind în realitate de doar 3 - 5 milioane. Şi, cu bună ştiinţă, el uită să spună că în 2004, pentru o vacă cu o producţie de 5000 litri şi un viţel, un ţăran primea între 10 - 12 milioane de lei. Dar, despre toate acestea într-o intervenţie ulterioară.

Consider că CSAT-ul ar trebui să discute în regim de urgenţă şi cu toată responsabilitatea situaţia din agricultură şi siguranţa alimentară a populaţiei, acum când încă nu s-a ajuns la o foamete precum cea din 1940. Vă asigur că nu exagerez deloc făcând această trimitere.

Nu pot să ignor nici alte minciuni ale conducerii Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale legate de renta viageră, de retrocedarea terenurilor, propuneri aparent avantajoase pentru ţărani, dar rămase în faza de cerere din partea celor îndreptăţiţi.

În loc să stăpânească situaţia din agricultură, care are nevoie de hotărâri înţelepte şi de implicare totală, domnul ministru a preferat să-şi facă imagine publică şi politică din necazul provocat de gripa aviară. Zeci de emisiuni l-au scos în faţa lumii cu declaraţii dintre cele mai promiţătoare, în timp ce întreaga Europă era şocată de imaginea presupuselor păsări bolnave, fugărite prin ogrăzi şi arse apoi de vii. Ştie domnul Flutur care este preţul real suportat de către marii producători de carne de pasăre care au pierdut 60 - 70% din venituri în urma proastei gestionări a acestei crize? Ce măsuri compensatorii le-a oferit actuala guvernare, cum li se oferă protecţia în astfel de situaţii? E mai simplu, probabil, să faci importuri decât să dai banii celor din ţară care vor să asigure hrană pentru oameni.

În acest moment, imaginea ministrului agriculturii se identifică perfect în mintea telespectatorului cu cea a domnului Flutur, însoţit de alai şi echipe de filmare care transformă necazurile oamenilor într-o modalitate de a-şi creşte popularitatea.

Am evocat aceste aspecte nu pentru a mă lua de ministrul agriculturii, ci pentru a-mi exprima indignarea faţă de modul în care agricultura românească este condusă spre faliment, faţă de lipsa de respect vizavi de truditorii pământului, faţă de demagogia şi neputinţa celor din Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi din Guvernul Tăriceanu de a pune ordine în acest sector de cea mai mare importanţă pentru toţi cetăţenii ţării.