Parliamentary debates

Domnul Mihai Adrian Mălaimare:

"Mimam"

Cred că mimam democraţia şi valorile ei, atât în zona obligaţiilor, cât şi în aceea a drepturilor pe care aceasta ni le impune sau ni le conferă.

O facem pentru ca ideea libertăţii a tot şi a toate a dus la distrugerea unor cutume morale serioase, sfărâmând, uneori fără drept de apel, de la CAP-uri la valori culturale. Se vorbeşte fără jenă despre democraţia din partidul nostru, aceea care ne permite să candidăm mai mulţi, individual sau în echipe la aceeaşi funcţie, uitându-se deliberat că, în asemenea formule, cine câştigă, ia tot şi cine pierde, pierde tot. Un exemplu solid l-a dat doamna Mona Muscă, atunci când, renunţând la funcţia de ministru, s-a retras din toate funcţiile în P.N.L., fără ca pentru asta să fie mai puţin liberală şi mai puţin importantă pentru partidul nostru decât a fost înainte.

Aş înţelege că lucrurile stau aşa dacă nu aş vedea că se duce o campanie de declaraţii şi chiar atitudini care ies din matca normalităţii şi bunului simţ şi care nu prea lasă portiţe pentru respectul pe care învingătorul trebuie şi poate să îl arate învinsului. Sigur, ţinta principală în acest moment este funcţia în partid şi apoi vin toate celelalte, atitudinea faţă de realitatea spectrului politic, relaţia cu electoratul, tot ceea ce înseamnă splendoarea şi munca de zi cu zi a unui om angrenat politic, dar să ajungi la această ţintă oricum, prin orice mijloace, să nu te gândeşti o clipă că poţi să jigneşti, să răneşti, să închizi portiţe ale normalităţii este un pic prea mult, este modul primitiv de a face politică, de a gândi politica, de a simţi politica. Nu mă va surprinde să-i văd pe cei care au bălăcărit sărutând nonşalanţi obrazul pe care au scuipat vârtos, căci, nu-i aşa, politica este o curvă ordinară, nu trebuie să ne supărăm noi din asta.

Aştept de un deceniu şi jumătate proiecte, idei care să poată crea senzaţia că încă mai este posibil să facem o ţară normală şi aud doar mizerii debitate fără clipire, cu zâmbetul cinic atât de cunoscut după '89. Între "cutare este un bou, un idiot, un şmecher, un afacerist, un hoţ, un nepriceput, uns de toate relele de pe pământ" şi "să facem asta, să construim asta, să dregem asta", evident că aş prefera ultima variantă, doar că ea presupune mult mai multă muncă şi responsabilitate. Să spui, de exemplu, că ai dori să termini Liceul Laurian din Botoşani, presupune că ştii că ar fi necesare cam 30, 40 miliarde lei vechi şi că ştii de pe unde să-i iei, aşa fel încât să nu distrugi ceva pentru a încerca să construieşti ceva. Pe când a spune că "ăla e un bou ..." e simplu, fără complicaţii, nu te trage nimeni la răspundere, nu trebuie să munceşti prea tare şi, dacă se dovedeşte că e preferatul mulţimii, atunci pupi şi tu "boul" în bot că nu s-a văzut om să moară de ruşine.

"Scrisoarea pierdută" nu este doar o capodoperă a dramaturgiei româneşti, este, din păcate, o înfiorătoare oglindă pusă în faţa noastră a tuturor.