Parliamentary debates

Domnul Marius Rogin:

"Să nu uităm de victimele fascismului!"

22 iunie a devenit pentru noi un moment deosebit, care ne aduce însă în memorie momente mai puţin plăcute din istoria mondială: ziua în care ar trebui să comemorăm, să păstrăm un moment de reculegere pentru toţi cei care au căzut victime ale fascismului.

Ziua comemorării victimelor fascismului este consemnată în lume în memoria martirilor căzuţi în timpul răscoalei din ghetoul din Varşovia, în 1945. Atunci, de forţele armatei germane au fost exterminaţi 56 de mii de oameni. Cel de-al doilea Război Mondial rămâne cea mai pustietoare conflagraţie mondială pe care a cunoscut-o omenirea. Ea rămâne mereu în memoria nu doar a celor care au suferit războiul, dar şi a urmaşilor lor. Nimeni nu mai cunoaşte exact numărul evreilor care au căzut victime acestui flagel ce se cheamă fascism. Cifrele pe care le auzim sunt oricum îngrozitoare. Numai în ghetoul din Chişinău, în perioada 1941-1944, au fost exterminaţi 14 000 de evrei. Însă cifrele sunt cu mult, cu mult peste această cifră. Cei trecuţi prin calvarul ghetourilor şi al lagărelor de concentrare, dar şi urmaşii acestora şi noi toţi vom păstra veşnic în inimi memoria celor peste 6 milioane de evrei exterminaţi de regimul nazist în anii celui de-al doilea Război Mondial.

Mă întreb şi acum care a fost fapta pentru care s-au făcut vinovaţi aceşti peste 6 milioane de oameni? Pentru ce au plătit ei? Nu vreau să merg mai departe în a analiza cauzele pentru care ei au fost condamnaţi. Aş vrea doar să-mi permiteţi să vă citez câteva cuvinte doar, din mărturiile unui copil de 6 ani, evreu şi el. Numele lui este Lev Bakal, născut însă în România. Cuvintele lui dau glas unei drame.

"Peste 10 000 de evrei din oraşul Brican, între care şi eu, am fost duşi într-un ghetou din centrul Ucrainei. Doar unul din şase au supravieţuit. Singurele surse de apă erau ploile şi roua de dimineaţă. Flămânzi şi desculţi, mulţi dintre deţinuţi nu erau siguri că mai apucă ziua de mâine. A urmat drumul, cu picioarele goale prin ploaie şi noroi, când a rămâne în urma coloanei însemna a rămâne în ghearele morţii. Mi-amintesc de bunica, atât de bolnavă încât nu mai putea umbla şi care a fost executată pe marginea drumului, pentru că nu putea ţine pasul cu restul coloanei. Îmi amintesc cum un ofiţer SS a scos un copil din coloană şi l-a aruncat la câini, care l-au rupt în bucăţi în câteva secunde. Un alt tânăr închis peste noapte într-o celulă a murit devorat de şobolani: scheletul său a fost găsit, de dimineaţă, curăţat de muşchi şi de ligamente. Nu voi uita niciodată căruţa care venea în urma mea şi arma nazistului îndreptată către mine. Încă văd caii cum refuză să mă calce în picioare, mai blânzi decât fascistul care îi mâna".

Nu vreau să merg mai departe pentru că faptele pe care le-am aflat studiind aceste momente, sunt mult prea greu de conştientizat pentru orice fiinţă umană, oricât de puternică ar vrea să pară. Îmi vin însă în minte câteva cuvinte pe care vreau să le spun cu glas tare: "Cine are urechi de auzit, să audă".

Această dată trebuie să fie pentru întreaga omenire un prilej de conştientizare a consecinţelor rasismului şi fascismului.

Se cuvine ca în această zi de 22 iunie, să ne descoperim capetele, să le plecăm şi să rostim câteva cuvinte pentru toate aceste victime care au plătit cu viaţa din vina unui singur om, pentru pacea şi odihna lor.

Dumnezeu să-i odihnească!