Parliamentary debates

Domnul Bogdan Liviu Ciucă:

"Serviciile sociale în România"

Serviciile sociale din România fac parte din sistemul naţional de asistenţă socială. Definiţia lor a fost extinsă în 2006 (Legea 47/2006) şi face referire la principiile generale legate de incluziunea socială.

O realitate cruntă ne loveşte în acest moment, jumătate din România este complet descoperită din punct de vedere al serviciilor sociale, iar în mediul rural situaţia este şi mai tragică, 50-55 la sută din populaţie, acolo, este formată din persoane cu handicap, bătrâni şi copii abandonaţi prin plecarea părinţilor din ţară. Pe de altă parte, reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale reclamă faptul că statul nu finanţează, decât în mică măsură, programele sociale ale ONG-urilor. Astfel, dacă finanţarea de la bugetul de stat ajunge în Uniunea Europeană la 20 la sută, în România media e de doar 4-5 %. Lipsa finanţării din bugetul de stat este cu atât mai mult resimţită de organizaţii, cu cât mulţi finanţatori internaţionali trebuie să se retragă din România având în vedere noul statut de stat membru. În România este evident că atât sectorul public cât şi statul au fost incapabile să ofere o paletă corectă de servicii sociale adecvate noilor criterii impuse. În ultimii ani se observă o transformare conceptuală de la servicii de asistenţă socială către servicii sociale primare centrate pe prevenţie, identificarea nevoilor sociale, limitarea situaţiilor de risc.

Este imperios necesar realizarea unei cercetări de teren care are drept scop final realizarea unei hărţi a serviciilor sociale din România; elaborarea Strategiei naţionale privind dezvoltarea sistemului de servicii sociale şi a Planului de acţiune pentru implementarea acesteia.

Avem nevoie de implementarea unor servicii specializate care să cuprindă suport şi asistenţă pentru menţinerea, recuperarea sau dezvoltarea capacităţilor persoanelor sau grupurilor vulnerabile, de coerenţă internă a sistemului de proceduri; corelarea şi coordonarea agenţiilor de implementare; un sistem unic de acreditare a prestatorilor; dezvoltarea pe scară largă a serviciilor primare, la nivel local; formarea personalului care aplică aceste proceduri (evaluatori, contractanţi, agenţii de licenţiere etc); formare specifică a prestatorilor de servicii în domeniul reglementării serviciilor sociale; testarea diferitelor scenarii şi proceduri pentru noile mecanisme introduse progresiv; flexibilitatea instrumentelor de reglementare, pentru a permite dezvoltarea serviciilor noi, care acoperă goluri importante în sistemul de servicii; implicarea utilizatorilor şi/sau a reprezentanţilor lor în elaborarea cadrului de reglementare pentru serviciile sociale; introducerea unor instrumente noi de management şi monitorizare în câmpul serviciilor sociale; un rol mai activ al prestatorilor de servicii, publici şi privaţi, în definirea politicilor şi implementarea programelor de reformă.

- Pauză -