Parliamentary debates

Domnul Alin Augustin Florin Popoviciu:

La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără însă a le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

Principalele noutăţi pe care tratatul de la Lisabona le aduce sunt următoarele:

1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine.

Astfel, parlamentele naţionale pot participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism, care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar, şi anume pe baza principiul subsidiarităţii. Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.

Pentru prima dată Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune, iar relaţia dintre statele membre şi UE este mult mai clară, odată cu repartizarea competenţelor.

Totodată, este şi o voce mult mai puternică pentru cetăţeni, datorită faptului că o iniţiativă a unui milion de cetăţeni din diferite state membre ale UE poate determina Comisia Europeană să prezinte noi propuneri politice sau puncte de vedere cu privire la iniţiativa respectivă.

2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră, precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii).

3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.

4. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume, utilizând forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mondial, şi respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întăreşte puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.

Toate aceste lucruri şi multe altele ne fac să înţelegem importanţa acestui tratat şi necesitatea de a fi adoptat şi ratificat de statele membre UE.

Aspectul pe care vreau sa-l aduc în discuţie este acela că prin tratatul de la Lisabona parlamentele naţionale au un rol mult mai activ în afacerile comunitare.

Pentru prima dată, parlamentele naţionale sunt recunoscute ca făcând parte integrală din structura democratică a Uniunii Europene. Sunt introduse prevederi speciale, destinate să ajute parlamentele naţionale să se implice mai îndeaproape în activitatea Uniunii.

În special parlamentele naţionale pot acţiona în calitate de "gardieni" ai principiului de subsidiaritate. (Acest principiu este destinat să garanteze faptul că deciziile sunt luate cât mai aproape de cetăţeni şi că se verifică constant dacă acţiunea întreprinsă la nivel comunitar este justificată, având în vedere posibilităţile disponibile la nivel naţional, regional sau local). Parlamentele naţionale au puterea de a influenţa deciziile în faza iniţială a elaborării unei propuneri, înainte ca aceasta să fie analizată în detaliu de Parlamentul European şi de Consiliul de Miniştri

Conform tratatului, Parlamentul României are dreptul de a emite păreri consultative către Comisia Europeană, în legătură cu deciziile Parlamentului European. Din păcate, nu există un mecanism instituţionalizat pentru comunicarea între cele două instituţii, în cazul României.

Un protocol asupra aplicării principiilor de subsidiaritate şi proporţionalitate în Uniunea Europeană a fost anexat tratatului de la Lisabona şi semnat de către statele membre în octombrie 2004. Protocolul prevede un mecanism prin care parlamentele naţionale pot influenţa procesul legislativ european, sub monitorizarea principiului subsidiarităţii (luarea deciziilor la un nivel cât mai apropiat de cetăţenii statelor membre) şi prin atragerea atenţiei asupra inadvertenţelor din legislaţia europeană, atunci când este necesar.

Principiul sus-amintit poate, de asemenea, să creeze o relaţie de colaborare mai strânsă între parlamentele naţionale şi Uniunea Europeană, întărind, astfel, legitimitatea Uniunii şi aducând deciziile mai aproape de cetăţean. Această formă de comunicare între parlamentul naţional şi cel european nu este obligatorie, la fel cum nici Comisia Europeană nu este angajată să ia în considerare amendamentele transmise. Mecanismul asigură o mai bună reprezentare a cetăţenilor europeni acolo unde se consideră că ar fi nevoie.

În comunicarea interparlamentară, mecanismul de consultare a Comisiei Europene, precum şi transmiterea unor astfel de amendamente din partea forului european revine Comisiei pentru Afaceri Europene, o structură comună sistemului nostru bicameral. Mecanismul prin care această comisie comunică, mai departe, deciziile Parlamentului European sau centralizează deciziile parlamentului naţional nu există, însă.

Această comisie nu a reuşit să aibă nici măcar un minim dialog, nu numai cu cei de la forurile europene, ci nici măcar cu noi, parlamentarii români, unii dintre noi probabil interesaţi de procesul legislativ al UE.

Mulţi dintre dumneavoastră sunt convins ca nu ştiţi nici cine este preşedintele acestei comisii, şi de aceea îmi permit să vă informez eu -este nimeni altul decât marele strateg al PSD, domnul Viorel Hrebenciuc. Vă întreb, stimaţi colegi, de câte ori ne-a spus domnul Hrebenciuc că avem această posibilitate? Când a venit în plenul Camerei sau în Biroul permanent să dea vreo informare legată de amendamentele propuse de noi Uniunii? Vă spun eu, niciodată, domnilor colegi. Şi atunci ne mirăm cum de banii europeni care vin pentru România se duc în marea lor majoritate înapoi? Nu e cazul să ne punem astfel de întrebări, atâta timp cât nici măcar noi, cei care facem şi desfacem legile acestei ţări, habar nu avem că putem participa activ la procesul legislativ al UE. Putem chiar propune colegilor din Parlamentul European proceduri de simplificare a obţinerii fondurilor UE pentru români şi nu numai, dar pentru asta e nevoie de voinţă, e nevoie de comunicare şi mai ales e nevoie de bun- simţ. Dar ce a fost a fost, important este ce va fi de acum încolo.

De aceea, este necesar ca regulamentele celor două camere ale Parlamentului României să includă noi prevederi, prin care să fie instituit un traseu al actelor ce necesită aviz din partea parlamentelor naţionale ce vin de la UE. O serie similară de propuneri au fost deja înaintate Comisiei pentru regulament a Senatului din partea doamnei senator Anca Boagiu, vicepreşedinte al Senatului. În cazul Camerei Deputaţilor, un astfel de mecanism trebuie să includă:

• transmiterea unui memorandum intern către Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, care să cuprindă următoarele sugestii legate de funcţionarea mecanismului de control al subsidiarităţii în temeiul Protocolului nr. 2 la Tratatul de la Lisabona, precum şi solicitarea transmiterii acestor propuneri către Comisia pentru regulament a Camerei Deputaţilor:
• transmiterea de către Direcţia generală pentru afaceri externe a documentelor către comisiile permanente aferente domeniului de reglementare, precum şi către deputaţii membri ai Comisiei pentru afaceri europene;
• elaborarea de către comisiile permanente a unui aviz pentru actul în cauză în termen de 4 săptămâni şi transmiterea acestuia către Comisia pentru afaceri europene;
• elaborarea de către Comisia pentru afaceri europene a unui punct de vedere pe baza avizelor primite de la comisiile permanente, în termen de 2 săptămâni de la primirea avizelor, şi transmiterea acestuia spre adoptare Birourilor permanente ale celor 2 camere pentru a fi adoptat ca punct de vedere al Parlamentului României;
• Odată adoptate aceste măsuri, comisia pentru afaceri europene trebuie să lucreze din plin pentru a recupera ceea ce parlamentele din alte state membre fac deja de ceva timp.

Cred, de asemenea, că este nevoie de un suflu nou la această comisie, iar daca domnul hrebenciuc consideră că nu poate face faţă, ar trebui să cedeze funcţia de preşedinte al acestei comisii, pentru că aici este vorba de imaginea parlamentului româniei, şi nu de interese josnice de partid.