Parliamentary debates

Domnul Mihai Adrian Mălaimare:

Declaraţie politică: "Kilometrul Zero".

Am aflat, fără prea mare greutate, că imaginea din filmul american era corectă de fapt: undeva, pe o plajă pustie, undeva la malul unui ocean cu o culoare ciudată, ieşea din pământ o mână uriaşă cu o torţă. Era Statuia Libertăţii după un cataclism nuclear. O societate bogată, puternică, ajunsese să se distrugă pe sine, să se transforme în însuşi opusul ei şi al victoriilor sale, izbutise, nimeni nu mai ştia cum, să ajungă acolo de unde plecase, adică la zero.

Judeţul Botoşani- un spaţiu fabulos, în care au germinat minţile cele mai strălucite ale geniului românesc: Enescu, Iorga, Eminescu, Luchian.

Nicăieri nu păreau a fi mai definitive, mai eterne, frumuseţile lumii şi ale sufletului, nicăieri nu se găseau mai splendide echivalenţe umane ale geniului naturii însăşi. Poetul, Muzicianul, Istoricul, Pictorul au năvălit în lume trăgând după ei seva miilor de generaţii anterioare, cunoştinţele şi clipele de linişte ale milioanelor de ochi care au privit de-a lungul istoriei cerul, încercând să înţeleagă mersul stelelor şi destinelor umane.

Au dus în lume, pe unde i-au purtat paşii, veşti despre frumuseţea locurilor de care nu s-au putut despărţi nici o clipită, convinşi că tot ceea ce se petrecea cu ei era, în primul rând, pentru ca acasă, celor care rămăseseră să trudească şi să privească mai departe cerul, să li întâmple şi lor clipe de bucurie şi linişte şi împăcare.

Am petrecut 4 ani ca deputat de Botoşani şi am văzut câte în lună şi-n stele, dar nu am putut scăpa nici o clipă de sentimentul că privesc, iar şi iar, imaginea aceea înfiorătoare din filmul american.

O planetă a maimuţelor am văzut, a unor maimuţe care erau fie cinice, conducând gipuri şi zidindu-şi căsoaie mitocăneşti, prin dimensiune şi lux, fie tragice prin sărăcia şi mizeria desăvârşită în care trăiau.

Copii bolnavi de sida, azvârliţi sub copaci şi cu o plasă pusă pe faţă, ca să nu-i mănânce muştele, copii îmbătaţi cu bună ştiinţă ca să nu plângă şi să ceară de mâncare, familii întregi încălzindu-se cu "tizic" - un carburant făcut din balegă şi paie - şi trăind într-o duhoare de grajd împuţit, copii mergând câte 15 kilometri pe jos până la şcoală, şcoli dărăpănate, şcoli fără nici o carte în bibliotecă, oameni mărunţi şi învârtindu-se jalnic în lumea lor măruntă şi fără strălucire.

Undeva, într-un sat cu nume predestinat, Mănăstirea Doamnei, o familie încearcă să ia totul de la capăt şi să trăiască în demnitate rezistând tuturor tentaţiilor şi, mai ales, slăbiciunilor.

El, român.

Ea, ţigancă.

El, repudiat de românii lui.

Ea, duşmănită de ţiganii ei.

El şi ea au fugit de toţi, şi de românii lui, şi de ţiganii ei, într-un sat cu numele Mănăstirea Doamnei, şi şi-au zidit un fel de adăpost cât o unghie, în care au apărut, rând pe rând, patru copii, nepoţii românilor şi ţiganilor lor.

El a plecat să muncească, să câştige câte ceva, ea spăla şi călca, spăla copiii, spăla rufele şi mesteca pământul, făcând chirpici, ca să-şi construiască o casă. Trei dintre copii, cei mai mărişori, merg la şcoală. Nu stau de pomană, nu cerşesc, nu urlă. Merg la şcoală, sperând, probabil, că acesta este drumul pentru a putea ieşi din mizeria vieţii lor de până acum.

Acesta este, acesta este cu adevărat, dar, în timpul acesta, nişte mizerabili se plimbă în gipurile lor mitocăneşti, îşi arată cu neruşinare ghiulurile de proşti sadea şi trec prin viaţă dărâmând statuia tuturor libertăţilor şi dreptăţilor din lume.

Unde te trezeşti?

Unde speri că eşti?

În ţara Muzicianului, a Poetului, a Istoricului, a Pictorului?

Nu. Ne aflăm în ţara maimuţelor, care văd cu stupoare că se află abia la kilometrul zero, după ce au mers cu toate vitezele, aiurea, fără nici un orizont, fără nici o direcţie.

Splendoarea despre care au vorbit pentru eternitate şi Pictorul, şi Poetul, şi Istoricul, şi Muzicianul, nu este apărată decât de copiii care se încăpăţânează să meargă la şcoală, în speranţa vană că românii şi ţiganii se vor învrednici să pună mână de la mână să toarne o amărâtă de temelie pentru mia de chirpici care au distrus picioarele ţigăncii şi sufletul românului încăpăţânat să nu cedeze.

În cei patru ani de deputăţie, am văzut multe lucruri care mi-au crestat inima, dar mândria celor care şi-au înfruntat destinele şi neamurile şi obiceiurile lor prosteşti, şi răutatea oamenilor de rând, şi prostia oamenilor de soi, are darul de a mă face şi pe mine să rezist şi să cred că speranţa nu poate fi călcată în roţile mitocăneşti ale gipurilor burduhoşilor năclăiţi în sudoarea de a scrie: o-i, oi, şi de a da, cu această genială propoziţie pentru cerebelurile lor minuscule, lecţii de demnitate, cinste şi curaj.

La Mănăstirea Doamnei, o familie încearcă să strige, aidoma eroului din acel memorabil film american: nemernicilor, aţi distrus lumea!