Parliamentary debates

Domnul Dragoş Petre Dumitriu:

"Revine o eroare a anilor '90 - Ticu Dumitrescu"

În contextul în care Europa este, indiscutabil, o lume a valorilor, noi ne gândim să ne întoarcem cu faţa către trecut pe care, chipurile, l-am urât atât. Un trecut care a însemnat impunerea unor nulităţi pe criterii politice şi negarea importanţei valorii profesionale, pregătirii universitare şi a educaţiei. Semnalul este dat chiar din Dealul Cotrocenilor, cu acel celebru "Nu mi-a plăcut şcoala", iar la nivelurile "populare" avem de-a face cu vanghelizarea sau becalizarea. Tragic este că asemenea modele au ajuns să reprezinte idei nobile ca socialismul european sau creştin-democraţia. Şi lupta contra corupţiei îi are pe creasta valului pe unii ca susnumiţii, şi primenirea politică, şi modelul de reuşită în viaţă.

Numirea lui Ticu Dumitrescu în fruntea CNSAS, o instituţie ce ar trebui să fie generatoare de date pentru istorie, se înscrie în acest curent nefast, pentru că acest om are cel puţin două calităţi necesare asigurării unui viitor sumbru pentru copiii noştri: este intolerant şi nu are pregătire superioară. Cu alte cuvinte, un om potrivit pentru anii '50, când intelectualii erau consideraţi periculoşi, un om de nădejde şi pentru anul de graţie 2006, când cei care gândesc pozitiv şi încearcă să găsească căi de comunicare politică nu sunt acceptabili pentru o strategie de guvernare.

Prea multă carte strică, pare a spune numirea lui Ticu Dumitrescu în fruntea CNSAS. De fapt, Ticu Dumitrescu are calificare de maistru forestier; el a fost apreciat de regimul comunist cu cea mai înaltă distincţie pentru muncă şi activitate în slujba orânduirii, "Ordinul Muncii".

Desigur, o întrebare firească ar fi cum de a ajuns un asemenea personaj să reprezinte Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici? Persoane care au fost în legătură cu el îl contestă, altele îl detestă. De aici, o a doua întrebare logică ar fi cum de a putut ajunge un personaj atât de controversat pe prima scenă politică a României.

Pe mine însă nu mă interesează aceste chestiuni decât ca fapt divers. N-am fost comunist şi nici nu voi fi, nu mă interesează nici socialismul şi nici liberalismul decât ca obiect de studiu; dar respect intelectualul şi pasiunea pentru studiu, pentru emanciparea spiritului, în orice parte a politicii ar fi. În aceeaşi măsură îl iubesc pe constructorul de punţi între idei şi culturi. Asta pentru că am avut fericirea să fiu contemporan cu marele şi sincerul anticomunist Ion Raţiu, cu marele lider stângist Alexandru Bârlădeanu, cu marii liberali Radu Câmpeanu şi Dan Amedeu Lăzărescu, cu modele de moralitate numite Emil Tocaci sau Ioan Puiu. Şi nu în ultimul rând, respect intelectualii politici de clasă, aşa cum a fost Corneliu Coposu şi am credinţa că sunt mai tinerii Adrian Năstase, Norica Nicolai, Titus Corlăţean sau Crin Antonescu.

În esenţă, toată această alăturare de contrarii politice este democraţia demonstrată pe viu, definită superb de Ion Raţiu în aula Constituantei: "Intr-o democraţie adevărată nu trebuie interzis nimic, nici măcar comunismul".

Pe mine nici nu mă deranjează posibilitatea că Ticu Dumitrescu ar fi fost unealta Regimului, ba chiar a Securităţii; însă mă jigneşte şi mă revoltă ideea că un om intolerant şi fără studii poate face parte din structurile de conducere ale unei instituţii publice în România anului 2006.

Mă îngrozeşte realitatea că de atâta timp nu înţelegem că avem nevoie de intelectuali pentru a accede în marea Europă; şi că atâta timp cât paşaportul nostru către civilizaţie va fi tipărit de minţi încrâncenate şi prea puţin ştiutoare de carte, ei bine, acest act de identitate va fi unul fals. Chiar dacă va păcăli un vameş-doi, până la urmă falsul grosolan va fi dovedit şi ne vom da arama pe faţă.

Ticu Dumitrescu a avut rolul său în anii '90. De fapt, acum ar mai putea avea un ultim rol important - acela al modelului de greşeală pe care nu trebuie să o mai comitem.

Închei cu o referire la celebra creaţie bugetivoră - CNSAS. Să ne uităm şi peste graniţă şi să vedem ce au făcut alte ţări foste comuniste. Cel mai elocvent este cazul Poloniei care a transformat activitatea instituţiei omoloage într-una de cercetare ştiinţifică-istorică. În acceptul respectivului stat, care ne-a depăşit întotdeauna la înţelegerea culturii şi a esenţei europene, faptele petrecute aparţin trecutului, ele nu mai afectează prezentul; conform acestui postulat sănătos, secvenţele din Arhivele Securităţii trebuie cercetate şi introduse în lucrările de istorie. Iată un sens nobil, în care ar trebui să reformăm această instituţie, deocamdată nefolositoare şi utilizată mai mult ca instrument de presiune şi scandal.