Parliamentary debates

Domnul Traian Constantin Igaş:

"Câţi salvatori de vieţi omeneşti mai are România?"

Săptămâna trecută s-a sărbătorit, într-un anonimat aproape total, ziua mondială a donatorului de sânge. N-ar fi trebuit să treacă în acest fel. Periodic, spitalele din întreaga ţară se confruntă cu o scădere a rezervelor de sânge. În acele momente de criză, ajungem să ne întrebăm: de ce scade numărul donatorilor de sânge?

Acelaşi lucru l-am făcut şi eu. Mi-am pus această întrebare încă de anul trecut, când aceeaşi criză a fost semnalată în mass-media locală arădeană. Am hotărât însă să depăşesc această nepăsare, care devine din ce în ce mai prezentă între noi şi să fac un lucru firesc pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l facem.

Este foarte adevărat însă că multitudinea problemelor de zi cu zi care ne înconjoară, ne fac să ne gândim în primul rând la binele nostru şi mai puţin la cel al semenilor noştri. Cei care trec însă de această nepăsare sunt cei care merită toată stima noastră.

M-am întrebat însă de multe ori, înainte de a deveni un donator, ce-i determină pe semenii mei să doneze sânge. Răspunsul pe care mi-ar fi plăcut să-l primesc ar fi sunat aşa: simţul şi responsabilitatea civică, grija pentru binele aproapelui meu. Atunci însă când am trecut pragul Centrului de Recoltare a Sângelui din Arad, realitatea care m-a lovit a fost cam departe de răspunsurile mele. Din păcate însă, societatea noastră este una în care simţul civic sau grija faţă de aproapele nostru sunt două dintre lucrurile care au cam dispărut de pe lista priorităţilor noastre. Am constatat că cei care fac acest gest nobil, aparţin cu prioritate unei categorii sociale mai delicate. Iarăşi trebuie să spun că, din păcate, oamenii care vin să doneze sunt oameni nevoiaşi, de cele mai multe ori, oameni a căror viaţă este cu mult mai grea decât a noastră. Omul sărac este cel care vine împins de nevoile de acasă, ştiind că la plecarea din centrul de recoltare va avea în buzunar bonul de 300 000 de lei (ROL), doamnelor şi domnilor, va avea două zile libere de la servici şi o reducere de 50% pe lună pentru mijloacele de transport în comun. Din păcate, doamnelor şi domnilor, aceasta este realitatea. Una crudă, pe care, deşi ne este ruşine, trebuie să o recunoaştem.

Donarea de sânge rămâne însă un act umanitar faţă de semeni, este un gest nobil de ajutor al omului aflat în suferinţă. Oricine poate avea nevoie, într-un anumit moment al vieţii sale, de o transfuzie de sânge ca urmare a unor accidente sau a unor boli soldate cu pierderi masive de sânge. De cele mai multe ori, donarea de sânge nu poate fi înlocuită de nici un fel de tratament, având un maximum de eficienţă.

Medicina transfuzională este una dintre cele mai importante componente ale sănătăţii publice. Mii de români au nevoie, în fiecare an, de transfuzii de sânge. Îmi place să-i numesc pe cei care donează sânge: salvatori de vieţi omeneşti. Nouă însă ne revine şi o altă obligaţie: aceea de a trezi în cei mai tineri nouă, această responsabilitate, de a deveni la rândul lor nişte donatori. Avem nevoie şi de sprijinul şcolii, unde se pot face multe la acest capitol. Va fi din ce în ce mai greu, pentru că tinerele generaţii au cu totul şi cu totul alte "griji" în aceste vremuri şi mai puţin pe cea a grijii faţă de salvarea unei vieţi.

Vă îndemn pe fiecare dintre dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, să fim noi cei care să nu mai rămânem nepăsători. Eu unul am trecut deja la treabă. Haideţi să facem acest gest nobil pentru cei mai puţin sănătoşi decât noi. Haideţi să devenim şi un altfel de exemplu pentru cei tineri. Câţi dintre dumneavoastră aţi donat sânge măcar o dată în viaţă? Am dat viaţă din viaţa mea de trei ori până acum şi vă asigur că nu mă voi opri aici. Sunt sigur că gestul meu va fi urmat şi de alţii.