Parliamentary debates

Domnul Cătălin Cherecheş:

"Satul maramureşean în declin"

Maramureşul stăruie încă în conştiinţa colectivă ca un rezervor spiritual şi cultural aparent nealterat.

Arhitectura satului din Maramureş s-a făcut cunoscută încă din secolul al XIV-lea. Mărturie stau şi astăzi bisericile de lemn de la Ieud şi cea din Bogdan Vodă, reşedinţa voievodală de altădată. În perioada interbelică, satul maramureşean cade în vizorul cercetărilor etnografice şi sociologice în lucrările lui Take Papahagi şi Dimitrie Gusti. Tot în această perioadă sunt culese şi înregistrate numeroase piese muzicale de către Tiberiu Brediceanu şi compozitorul maghiar Bela Bartok. Cu toate acestea, în primul album turistic al României editat în anul 1938, Maramureşul nu este prezent nici măcar cu o imagine. Când s-a constituit Muzeul Satului din Bucureşti în anul 1936 şi s-au adus case din zonele etnografice cele mai reprezentative ale României, din Maramureş s-a strămutat biserica de lemn din Dragomireşti pentru ca satul-muzeu să fie complet.

În plină perioadă comunistă, la trecerea în nefiinţă a poetului Nichita Stănescu, maramureşenii au adus o cruce, tipică cimitirului vesel de la Săpânţa, şi au plantat-o la capul poetului, ca semn de recunoştinţă pentru cel care i-a iubit atât de mult.

După revoluţia din '89, Maramureşul încă mai avea să ofere imaginea idilică a unui sat autentic. Civilizaţia lemnului era încă destul de bine conservată. Satele din Maramureş erau adevărate muzee vii, încât cercetătorul japonez Miya Kosei a fost îndreptăţit să afirme, cu ocazia unei expoziţii de fotografii la Muzeul Omului din Paris, că: "Ţara Maramureşului este centrul lumii".

O perioadă de timp am crezut şi noi asta, noi, cei născuţi în Maramureş. Numai că, de la an la an, arhitectura satului din Maramureş s-a degradat. Fiecare a construit după bunul lui plac. Aşa au apărut peste noapte case uriaşe din fier şi ciment. Arta kitsch-ului a invadat localităţile. Puţinele case de lemn se vând pe aproape nimic. în curând vom mai admira arhitectura caselor de lemn în muzeele în aer liber din Sighet şi Baia Mare. Nimeni nu este absurd şi nu putem să le impunem locuitorilor de aici să trăiască precum în evul mediu. Şi ei trebuie să profite de binefacerile civilizaţiei: canalizare, aducţiuni de apă, televiziune prin cablu etc. Dar trebuie să li se impună să păstreze o linie arhitectonică a satului de altădată.

Străinii nostalgici vin în Maramureş să guste din farmecul unei vieţi tihnite şi sănătoase pe care ei au pierdut-o. Dar, din păcate, nici noi nu le mai putem oferi mare lucru. Mult trâmbiţatele programe de agroturism şi pensiunile turistice din zonă nu mai au niciun efect pozitiv, câtă vreme noi nu le mai putem arăta o ţară a lemnului, o ţară a porţilor de lemn, unică în lume.

De aceea cer insistent Ministerului Culturii şi Ministerului Dezvoltării, în numele locuitorilor din Maramureş, să întreprindeţi un program comun de reabilitare a satului maramureşean. Să impuneţi măsuri în ceea ce priveşte politica de urbanism, iar casele nou construite să fie moderne prin utilităţi, dar în acelaşi timp să preia elementele arhitecturii pe care satul din Maramureş le-a păstrat de secole.

Am convingerea că printr-un interes mai mare asupra problemelor pe care le-am ridicat aici, satul maramureşean încă mai poate fi salvat. În echipa de experţi care se ocupă de reabilitarea bisericilor şi a monumentelor istorice, trebuie să se afle şi specialişti care să salveze imaginea satului din Maramureş, a satului românesc în cele din urmă. Arhitectura satului din Maramureş, felul oamenilor de a petrece, portul şi viaţa spirituală oferă certitudinea unor valori pe care poporul român nu le-a pierdut. Să le salvăm, domnilor, acum, în ultimul ceas!

Maramureşul încă oferă forţa renaşterii unei naţiuni, a unei categorii sociale, ţărănimea, despre care scriitorul Liviu Rebreanu, în discursul intrării în Academie, a spus: "Ţăranul este născut din acest pământ ca o plantă fermecată, care nu se poate stârpi în vecii vecilor... Destinul nostru ca neam atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului" şi de gospodăria sa înfloritoare, aş spune eu.