Parliamentary debates

Domnul Marius Cristinel Dugulescu:

Refuzul indiferenţei: Legea lustraţiei - punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.

Comunismul a fost, fără îndoială, un sistem politic al represiunii şi al crimei justificate ideologic. A fost un timp istoric al confiscării adevărului şi libertăţii, în numele credinţei că "prietenia" universală trebuie realizată, în mod paradoxal, prin mijloace total neprieteneşti. Aceste realităţi consemnate cu preţ de sânge de istoria recentă a României ne confruntă, încă o dată, cu necesitatea unui răspuns concret şi actual faţă de condamnarea comunismului în ţara noastră.

Refuzul indiferenţei ne obligă, stimaţi colegi parlamentari, să ne amintim că în urmă cu douăzeci de ani, la 11 martie 1990, scriitorul George Şerban a citit în balconul Operei Naţionale din Timişoara, textul "Proclamaţiei de la Timişoara", Carta Revoluţiei Anticomuniste din decembrie 1989. Într-o societate care îşi căuta reperele democratice, punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara avea menirea de a reda adevărata demnitate Revoluţiei române, prin invocarea perfect legitimă, în logica democraţiei, a unei revoluţii morale a clasei politice. Punctul 8 a devenit firul roşu al Proclamaţiei, deoarece impunea ca "legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate." Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara s-a transformat ulterior în Legea lustraţiei, care nu a fost adoptată nici până astăzi în Parlamentul României. Proiectul Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist, prevede că aceste categorii de persoane nu pot candida, nu pot fi alese şi nu pot fi numite timp de 10 ani în funcţiile şi demnităţile publice prevăzute de lege.

După cunoscutele controverse, amânări, negări şi tergiversări nejustificate, Legea lustraţiei a rămas blocată în mod inexplicabil, undeva pe drumul dintre Senat şi Camera Deputaţilor, fiind redusă la o simplă problemă de retorică politică. Mai mult, unul dintre iniţiatorii Proclamaţiei de la Timişoara, Florian Mihalcea, preşedintele Societăţii "Timişoara", mărturisea la sfârşitul anului trecut, cu ocazia comemorării zilelor Revoluţiei, că nu mai are convingerea că Legea lustraţiei va fi adoptată vreodată în România. Nădăjduiesc că nu va avea dreptate. Dar se impune a fi subliniat faptul ca ideea lustraţiei anticomuniste născută la Timişoara a făcut posibilă decomunizarea rapidă a majorităţii fostelor ţări comuniste europene: Cehoslovacia (1991), prima ţară postcomunistă care a adoptat lustraţia, Cehia a continuat, Slovacia a reluat principiul lustraţiei abia în 2001, Bulgaria (1992), Albania (1993), Ungaria (1994), Polonia (1997 şi 2006) şi Serbia (2003).

Dacă privim la modelul acestor ţări europene, putem susţine în mod nejustificat opinia conform căreia Legea lustraţiei este o lege tardivă, venită prea târziu pentru a produce efecte reale în rândul funcţiilor şi demnităţilor publice din România. Condamnarea comunismului, prin afirmarea centralităţii adevărului şi libertăţii ca valori esenţiale ale discursului şi etosului politic, nu este lovită de tardivitate într-o societate românească aflată într-o continuă căutare a reperelor democratice. Critica neconstituţionalităţii acestei legi nu se poate susţine în logica democraţiei, deoarece art. 53 din Constituţia României prevede că restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi se poate realiza numai prin lege şi numai dacă se impune, printre altele, ca şi în cazul nostru, apărarea moralei publice. Uitarea, amnezia generalizată, disimularea, schimbarea măştilor ideologice şi sfidarea decenţei politice pentru a ajunge în funcţii de demnitate publică, ne conduc spre o întrebare legitimă: ce legătură are demnitatea, onoarea funcţiei, cu persoana care poartă cu sine pecetea unui trecut discutabil sub aspect etic, dezonorabil la nivel politic, fiind vinovat moral de ororile totalitarismului?

Dar lustraţia nu trebuie să fie transformată în armă politică, într-un act de justiţie vulgară, ci într-o dimensiune concretă a reconcilierii, a onestităţii faţă de sine şi mai ales faţă de ceilalţi, pentru că acesta este adevăratul sens al justiţiei morale. Libertatea nu înseamnă doar prerogativa de a alege, ci încredinţarea că alegi bine. Oricât de metaforic ar părea, cred că politica şi morala ancorată în valori şi principii statornice nu se exclud, ci, dimpotrivă, pot fi în strânsă legătură.

De aceea, doamnelor şi domnilor deputaţi, se cuvine a adopta cu celeritate Legea lustraţiei în România, pentru a demonstra, acum, la 20 de ani, în mod concret că principiul lustraţiei trece dincolo de retorică şi pentru a face un pas de mult aşteptat în condamnarea efectivă a comunismului; altminteri, vom trăi în continuare doar cu iluzia anticomunismului.

Cinismul şi relativismul moral, ignoranţa istorică, ipocrizia morală, nostalgia edulcorantă pentru dictatură - sunt realităţi ale timpului prezent. În directă confruntare, refuzul indiferenţei faţă de istoria recentă a României ne obligă a adopta Legea lustraţiei, cu un sentiment al datoriei faţă de cei morţi, cei vii şi cei încă nenăscuţi. Nu e prea târziu, încă mai aşteptăm dimineţile adevărului!