Parliamentary debates

Domnul Mihai Adrian Mălaimare:

"Despre zvon şi încredere"

Propunerea unui comisar european a fost subiect de mare dispută pe malurile Dâmboviţei. Cine să-l numească? Preşedintele, premierul sau poate "boborul"? Într-un final însă, cele două centre ale puterii executive din România au căzut de acord şi Varujan Vosganian a fost propus pentru această onorantă funcţie. Nu o să discut aici despre calităţile sau defectele domnului Vosganian, care, dacă există, le ştim cu toţii pentru că de atâta vreme a fost colegul nostru. Nici nu o să urlu ca din gură de şarpe cât de gravă este respingerea lui Vosganian, chiar dacă ea nu a fost oficială. Nici vorbă despre aşa ceva. De data asta vreau să vorbesc despre manipulare, multă vorbărie goală şi lovituri date sub centură, adică despre standardele morale şi etice ale lumii în care trăim. Cazuistica pe care n-o oferă această recentă întâmplare este fabuloasă.

Varujan Vosganian este propus pentru funcţia de comisar. Nici nu se răcesc bine telefoanele, nici nu ajunge bine domnul Vosganian la Bruxelles că presa începe să vuiască: ba că a fost informator, ba că are afaceri suspecte etc. Şi toate acestea după propunerea lui Varujan Vosganian. Dar, de o săptămână presa ştia că despre el va fi vorba. De ce nu a suflat nimeni o vorbă? De ce nu s-a scris nimic? Pentru că efectul trebuia să fie maxim şi lovitura administrată cu putere. Dacă aceste informaţii ar fi apărut cu două, trei zile înainte, Vosganian nu ar mai fi fost propus.

Acum să analizăm. Călin Popescu Tăriceanu şi Traian Băsescu au declarat, amândoi, că Varujan Vosganian nu are dosar la Securitate. CNSAS, SRI şi SIE au spus acelaşi lucru. Cine a minţit? Preşedintele, prim-ministrul, CNSAS, sau serviciile de informaţii? Sau au făcut-o toate la un loc? Iar dacă toate aceste instituţii ale statului democratic România au spus adevărul, ce să mai spunem despre ziarul în care au apărut informaţiile? Directorul acestui ziar, în virtutea cărui fapt ne predă nouă lecţii de etică? Dacă ar fi teolog sau filozof, aş pleca privirea. Dar este un fost moderator de televiziune, pentru numele lui Dumnezeu, care ne învaţă pe noi cum să fim oameni serioşi. Şi cine publică articolul scandalos? Domnul Turcu. Nu-l ştiţi pe domnul Turcu? Aţi face bine căci s-ar putea să fi avut de suferit de pe urma dumnealui, mare ofiţer de securitate care a dezertat în 1989 şi care a cerut azil politic în SUA. În loc să tacă ruşinat că a sprijinit atâta vreme un regim care a ucis români, acum, deodată, domnul Turcu pare brusc interesat de soarta acestui popor. Din nou, în cine să ne încredem? Într-un director de ziar cu aere de Mafalda care ar face orice ca să vândă sau într-un fost ofiţer de securitate? În celelalte ziare care au scris în căutare de senzaţional? În toate gurile rele care au vorbit şi au făcut dintr-un zvon o ştire continentală care a ajuns în Le Monde sau în Die Welt?

Şi vă întreb acum, unde este dovada că toate cele care s-au scris despre Varujan Vosganian sunt adevărate? Ea nu există şi nici nu va exista vreodată. Nu sunt partizanul domnului Vosganian, nici avocatul său, dar toată această treabă miroase putred. România s-a discreditat în faţa Uniunii Europene. Nu este grav. Ne-au iertat ei atâtea, ne-o iartă şi pe asta.

Ceea ce vroiam eu să subliniez este că românii nu mai pot avea încredere în nimeni. Nici în preşedinte, nici în primul-ministru, nici în CNSAS, SIE, SRI sau presă. Atât de mult s-a minţit şi s-a furat în această ţară, încât în ochii românilor de rând oricine este un parvenit, un mincinos şi un îmbogăţit din afaceri frauduloase cu statul român. Climatul este de suspiciune continuă. Doar într-un asemenea climat un zvon poate nărui o carieră politică şi arunca în dizgraţie un întreg guvern. Minciuna este peste tot în jurul nostru, dar experienţa occidentală ne demonstrează cât se poate de clar că societăţile libere, bogate şi moderne se construiesc pe încredere şi nu pe suspiciune. Cetăţeanul unei democraţii trebuie să aibă încredere măcar în ceva: în mecanismele de control ale Puterii, în justiţie, în presa liberă, primul-ministru etc. Se pot oare românii încrede cu adevărat în cineva? Acesta este un mare semn de întrebare.