Parliamentary debates

Doamna Ionela Bruchental-Pop:

"CNSAS în comă! CNSAS a murit! Are loc restaurarea comunismului!" au fost doar câteva dintre sugestivele titluri de primă pagină ale unora dintre cele mai importante cotidiene naţionale, care reflectau stări de spirit ferme şi concludente vis-à-vis de sordida şi unanima decizie a celor 9 judecători ai Curţii Constituţionale, care printr-un simplu şi cinic vot au decis că articolele 7, 8 şi 9 din Legea nr.187/1999, cuoscută opiniei publice ca Legea Ticu, care fac referire la înfiinţarea, componenţa şi revocarea membrilor Consiliului, sunt neconstituţionale, după opt ani de zile în care această instituţie a funcţionat, "ilegal" se pare, în conformitate şi cu prevederile celor trei articole.

Astfel, potrivit Curţii Constituţionale, prin deciziile de poliţie politică pe care le-a emis CNSAS, această instituţie s-ar fi constituit într-o instanţă de judecată paralelă, limitând dreptul la apărare al celor verificaţi şi luând decizii în spatele uşilor închise, pe care nu le-ar fi făcut publice în mod intenţionat, precum şi faptul că ar fi administrat şi apreciat o serie de probe care stau la baza unui verdict, chestiune în care, conform viziunii Curţii Constituţionale, doar magistraţii ar poseda competenţe.

Ca urmare a sordidei decizii, practic după publicarea acesteia în Monitorul Oficial, CNSAS ar fi urmat să rămână fără baza legală de funcţionare, orice act emis neavând nicio putere juridică şi riscând ca după 45 de zile să-şi înceteze activitatea.

Tot acest "candid" proces a fost generat ca la un semn de o aparent banală şi inofensivă sesizare, parte a unei apriorice construcţii machiavelice, venită din partea "maestrului de ceremonii" Dan Voiculescu, care a ridicat excepţii de neconstituţionalitate pentru 12 articole.

Demersul juridic în sine nu ar constitui o problemă, mai ales că se mai înregistraseră anterior alte şapte sesizări privind excepţii de neconstituţionalitate, ce-i drept, respinse de Curtea Constituţională, însă în cazul de faţă discutăm despre o sesizare cu finalitate mai mult decât oneroasă şi imorală, în condiţiile în care cel în cauză este "fericitul posesor" al unui "onorabil" verdict de poliţie politică din partea CNSAS, primit în iunie 2006, verdict şi ipostază cu care "domnul Felix" nu s-a simţit deloc confortabil, căutând în permanenţă, prin diferite tertipuri, să-şi şteargă anatema.

Acest aspect a fost reliefat în modul cel mai transparent, ulterior primirii verdictului, prin furibundele campanii de presă la adresa instituţiei şi a unor membri marcanţi care trebuiau compromişi şi decredibilizaţi, pentru a distrage atenţia şi a crea subiecte artificiale care să estompeze impactul şi amploarea propriului caz.

A reuşit ceea ce şi-a propus prin complicitatea obscură şi tacită a unor terţe persoane cointeresate, care nu se simţeau deloc confortabil cu existenţa şi funcţionarea acestei instituţii, care prin accesul la diferite dosare a deconspirat peste cinci sute de agenţi ai fostei securităţi şi peste şaizeci de colaboratori, putând astfel compromite şi alte figuri exponenţiale, mai ales într-un an electoral.

"Viabilitatea" acestui demers derivă şi din faptul că CNSAS-ul tocmai intrase în posesia a încă două milioane de dosare, faţă de cele şapte mii aflate în arhiva instituţiei, care urmau a fi parcurse şi în ale căror file se mai puteau descoperi alte bravuri, fapt pentru care s-a optat pntru cea mai "sigură" soluţie: blocarea CNSAS.

Pentru ca acest sumbru peisaj să fie complet, a intervenit şi premierul Tăriceanu la câteva zile de la declanşarea scandalului, obligat fiind de presiunea media şi civică creată faţă de acest subiect să mimeze îndoielnic şi neconvingător implicarea în rezolvarea fie şi pe termen scurt a acestei stringente probleme.

Soluţia găsită de executiv pentru a remedia situaţia creată a constat într-o resuscitare printr-o ordonanţă de urgenţă îndoielnică, cu câteva ingrediente noi, printre care eliminarea sintagmei de poliţie politică şi acordarea de rol mai mult decorativ în raport cu vechile atribuţii, conferindu-i practic rolul unui simplist institut de cercetare, care prin activitatea demarată să nu deranjeze şi să nu-şi mai permită luxul de a scoate la lumină aspecte tenebroase din trecuturile zbuciumate ale unor potentaţi ai zilei.

Această "execuţie publică" a unei instituţii care avea un rol de asanare a spectrului public a contribuit din plin la confirmarea faptului că, dincolo de a fi membră a UE sau NATO, România este încă nereformată, bântuită şi virusată de prezenţa şi deciziile unor neocomunişti captivi ai unor mentalităţi arhaice, dar plasaţi la cel mai înalt nivel decizional, de unde folosesc toate pârghiile, indiferent de natura lor, pentru a-şi atinge strict interesele personale şi de grup, sacrificând imaginea unei ţări cu o democraţie mai mult decât fragilă şi care conştientizează tardiv importanţa Legii lustraţiei.