Parliamentary debates

Domnul Gabriel Sandu:

Mi-aş fi dorit ca această declaraţie politică să nu fie necesară. Credeam că oricine poate vedea limpede necesitatea absolută a condamnării publice a unui regim care a scos, practic, România din Europa.

Noi toţi, cetăţenii acestei ţări, am plătit un preţ mult prea mare din cauza celor 45 de ani de comunism.

Comunismul a aruncat România într-o izolare deplină, ne-a făcut cadou Uniunii Sovietice şi ne-a îngrădit cele mai normale drepturi.

Are rost să ne aducem aminte de oamenii care au fost deportaţi, condamnaţi la ani grei de închisoare sau de muncă la diferite proiecte grandioase şi fără nici un rost, de monumente istorice dărâmate pentru proiecte megalomane.

Cum poate cineva să se îndoiască de nevoia de a condamna comunismul în momentul în care se mergea la închisoare pentru o carte, pentru o glumă nepotrivită sau pentru ascultarea unui post de radio extern.

Ne aflăm la aproape 17 ani de la revoluţie şi abia începem să vorbim de o lege a lustraţiei, încercăm să dăm publicităţii ce a mai rămas din arhivele fostei securităţi, încercăm să eradicăm mentalităţile care ne ţin prizonieri şi nu ne lasă să ne dezbărăm de apucăturile comuniste.

Adevărul este ca oamenii aflaţi în spatele lui Nicolae Ceauşescu, aşa numitul eşalon doi, s-au adaptat minunat la noua democraţie din România.

Aceştia sunt ultimul bastion al rezistenţei comuniste din România şi numai după dispariţia lor vom putea începe să ne gândim la o societate românească sănătoasă moral.

Aceşti oameni nu au culoare sau convingeri politice, sunt infiltraţi la absolut toate nivelurile şi încă exercită o influenţă excesiv de mare asupra societăţii româneşti. Aparatul alcătuit din aceştia este unul dintre puţinele lucruri care a funcţionat perfect în ultimii ani.

Cel mai bun exemplu în acest sens este circumscripţia electorală unde am fost ales, Brăila, în care foşti secretari de partid au ajuns primari, toată garnitura de nomenclaturişti s-a transformat în prosperi oameni de afaceri, ţinând astfel un judeţ întreg izolat de oportunităţi de afaceri, gonind investitorii şi împiedicând, din răsputeri, pe cei care încearcă să creeze plusvaloare.

Din acest motiv, Brăila a fost numită mulţi ani "oraşul roşu" şi a fost izolată în interiorul ţării, exact cum a fost România izolată în Europa în comunism.

În concluzie, consider că Legea lustraţiei şi condamnarea publică a comunismului constituie, probabil, cele mai importante acte pe care România trebuie să şi le asume, din ultimii 16 ani.

Nu avem voie să nu facem aceste lucruri fără de care "democraţia" nu este decât o sintagmă goală de conţinut şi nu o realitate.