Parliamentary debates

Domnul Petre Popeangă:

"Posibile efecte ale integrării României în Uniunea Europeană"

Integrarea în Uniunea Europeană este un proces complex care, prin implicaţiile deosebite de natură politică, economică, socială şi chiar culturală a afectat, mai mult sau mai puţin, toate cele zece state integrate în anul 2004.

Este cert că nici următoarele nu vor fi ferite de astfel de consecinţe; am spus-o şi voi continua să o spun: integrarea în Uniunea Europeană este benefică unei ţări în măsura în care guvernanţii, şi nu numai, acesteia vor înţelege să-şi adapteze întregul sistem naţional la cel unional. Măsurile pe care aceştia vor fi obligaţi a le dispune sunt, uneori, deosebit de dure, dureroase chiar, deoarece au drept consecinţă înlocuirea unor sisteme cu altele noi, ale căror efecte nu par întotdeauna a fi şi benefice pe termen mediu şi scurt.

În aceste condiţii, populaţia trebuie informată asupra acestor posibile efecte, atât cât acestea pot fi anticipate sau estimate, pornind de la experienţa altor state, pentru a şti cât mai exact la ce se poate aştepta.

Consider că numai prezentarea posibilelor efecte benefice ale integrării în Uniunea Europeană, fără a menţiona eforturile din toate domeniile - economic, social, politic, chiar al tradiţiilor şi cutumelor, la care întreaga populaţie va fi uneori constrânsă, este o eroare politică impardonabilă, care mai devreme sau mai târziu va fi taxată de către electorat.

În ceea ce mă priveşte, ca şi până acum, voi prezenta aspectele legate de integrarea României în structurile europene de o manieră cât mai reală, fără accente patetice - a ceea ce urmează să ni se întâmple, dar nici fals euforic - a binelui care o să ne copleşească în urma "miliardelor de euro" pe care Uniunea se grăbeşte să ni le pună la dispoziţie. Îndrăznesc să afirm că cel care gândeşte numai că Uniunea şi mai ales contribuabilul european ar accepta să renunţe la o parte din sumele colectate, în favoarea noilor state, fără a avea convingerea că acest efort îi va fi, mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta benefic, se află încă în zona crepusculară a politicii.

Aşa cum am mai spus, este necesar ca populaţia să fie din timp pregătită şi pentru ceea ce e mai dificil de suportat ca urmare a schimbării unor sisteme aşa cum stabilesc prevederile aquis-ului comunitar "

Recenta criză a gazului este numai un avertisment a ceea ce se poate întâmpla unei ţări ca România, dependentă de unele resurse energetice limitate. În perspectiva aderării la Uniunea Europeană, o astfel de problemă ar trebui cu foarte mare atenţie abordată, cu atât mai mult cu cât integrarea nu o poate rezolva, cunoscut fiind faptul ca aceasta, Uniunea Europeană, se confruntă, ea însăşi, cu anumite dificultăţi determinate de insuficienţa resurselor energetice.

Însă spre deosebire de guvernanţii noştri structurile europene au făcut din problema asigurării necesarului de energie una dintre problemele importante ale politicii economice pe termen scurt şi mediu. Una dintre realizările importante ale acestei politici o constituie Raportul întocmit de către Comisia Europeană, adresat Parlamentului şi Consiliului Europei, intitulat "Strategia europeană de asigurare a aprovizionării energetice", care analizează perspectiva energetică pe următorii 20 - 30 de ani şi pune în evidenţă atât dificultăţile structurale în aprovizionarea cu energie ale Uniunii Europene, cât şi pe cele de natură geopolitică, socială şi de mediu ale acesteia, în special faţă de angajamentele asumate în cadrul Protocolului de la Kyoto.

"Extinderea Uniunii Europene - se arată în Raport - nu modifică această situaţie, în sensul că problema asigurării necesarului de resurse energetice nu se rezolvă prin admiterea de noi state, din contră o potenţează cu noi valenţe, având în vedere că oferta comunitară de energie acoperă doar jumătate din necesar".

Pe de altă parte, pornind de la faptul ca 4/5 din necesarul de energie este format din combustibili "fosili" (petrol, cărbune şi gaz natural) iar 2/3 din acest necesar este importat (numai gazul natural importat din Rusia, de către Uniune, reprezintă 20% din consumul total al acesteia), necesitatea unei strategii în domeniul siguranţei aprovizionării cu energie apare mai mult decât evidentă.

De altfel, în contextul celor menţionate în Raportul sus- menţionat, problema necesităţii siguranţei energetice şi a surselor alternative a fost prezentată şi de Cancelarul Wolfgang Schussel, cu ocazia preluării de către Austria a preşedinţiei Uniunii Europene. Problema asigurării surselor energetice este una care, cu siguranţă, va crea câteva efecte şi în România, poate şi numai datorită faptului că autorităţile româneşti nu vor mai avea libertatea de a negocia importurile la orice preţ, aşa cum s-a întâmplat recent cu gazul importat din Federaţia Rusă.

Nu ştiu dacă guvernul actual sau cele care l-au precedat la putere a elaborat o asemenea strategie. Ceea ce ştiu, însă, este faptul că se închid minele de cărbuni, unele dintre acestea încă active, şi că se importă gaze naturale la preţuri de două-trei ori mai mari decât cele ale pieţei, şi pe care nu le mai plăteşte nici un alt beneficiar. Mai ştiu că pentru închiderea minelor a fost contractat un împrumut în sumă de 120 milioane de dolari, din care ar fi trebuit să se realizeze şi programele de reconversie profesională pentru minerii disponibilizaţi.

Ce s-a realizat din toate aceste programe? Nimic, în afară de închiderea minelor şi disponibilizarea minerilor cărora, cu excepţia câtorva salarii repede consumate de consumul familial zilnic, nu li se asigură nici o altă perspectivă. Citeam, zilele trecute, că în luna februarie, alţi 500 de mineri din judeţul Gorj urmează a fi disponibilizaţi. În curând, lipsa locurilor de muncă din această zonă foarte săracă şi indolenţa guvernanţilor în a găsi alternative profesionale vor face ca şi aceştia să se adauge masei tot mai importante a şomerilor proveniţi din minerit.