Parliamentary debates

Domnul Culiţă Tărâţă:

Actuala criză economică constituie subiectul cel mai discutat şi mediatizat dintre toate problemele majore cu care se confruntă astăzi omenirea. De la FMI şi Comisia Europeană, până la Banca Mondială, de la BERD până la agenţiile de rating, de la patronate la sindicate şi de la analiştii institutelor de specialitate şi cei ai băncilor până la gazetarii de profil, toţi vorbesc despre cauzele care au declanşat actuala criză mondială, despre persistenţa ei, dar, mai cu seamă, despre urmările acestui fenomen distructiv, apreciate de mulţi mai dure decât consecinţele recesiunii financiare din anii 1929-1932. În ţara noastră, criza a venit în mod discret, prinzându-ne nepregătiţi, aşa cum ne surprind, de regulă, viscolele, inundaţiile şi alte calamităţi.

La începutul toamnei trecute, vorbeam despre criză ca despre cine ştie ce tornadă de prin Caraibe, care nu va ajunge să biciuiască ţărmurile Mării Negre ori Bărăganul. Chiar şi autorităţile minimalizau acest fenomen, afirmând că dacă nu ne va ocoli, în niciun caz nu ne va pune pe jar, întrucât sistemul nostru bancar este solid, dar mai ales precaut.

Mai mult, unii analişti afirmau că noi nu vom fi afectaţi decât în foarte mică măsură, deoarece sistemul nostru bancar este mult prea slab, ca şi economia. De fapt, şi guvernanţii şi economiştii uitau un lucru esenţial - acela că România se află de ani buni într-o criză politică, economică şi socială acută, agravată enorm de concesionarea resurselor naturale pe comisioane grase încasate de "băieţii deştepţi", privatizarea pe nimica toată a obiectivelor industriale, degradarea agriculturii, creşterea permanentă a datoriei externe, deprecierea accentuată a monedei naţionale, creşterea cheltuielilor publice, care s-au dublat în intervalul 2005-2008, sporirea excesivă a consumului de bunuri şi servicii pe seama creditelor, ajunse acum la 50 miliarde de euro, din care 28 miliarde angajate de persoane fizice, dar şi de politicile fiscale ultraliberale, aservite unor grupuri de interese (impozitul unic pe venit şi pe profit de 16% determinând o reducere a veniturilor bugetare de circa 1,8 miliarde de euro anual), toate acestea accelerând recesiunea.

Specialiştii în materie consideră însă şi azi că neajunsurile crizei se vor resimţi la noi în lunile mai-iunie, fără să observe că factura socială s-a încărcat considerabil încă de la începutul anului, odată cu scăderea performanţei economice, disponibilizarea a zeci şi zeci de mii de angajaţi, scăderea vânzărilor pe piaţa imobiliară şi pe cea a automobilelor, oprirea temporară a producţiei în cadrul unor mari companii, îngheţarea salariilor şi a pensiilor, desfiinţarea cumulului, scumpirea medicamentelor şi a alimentelor de bază şi alte asemenea măsuri de austeritate.

Dacă guvernele mai tuturor ţărilor au elaborat programe anticriză, noi lucrăm, ca de obicei, la voia întâmplării. Am pornit să reducem otova cheltuielile sociale, socotind că prin asemenea măsuri vom speria criza.

Recent, guvernanţii noştri au mai găsit o soluţie originală. Ei apelează la necesitatea unei solidarităţi naţionale pentru a diminua efectele crizei agravate de vulnerabilităţile mai vechi ale economiei româneşti. De când se ştiu pe lume, românii au stat umăr lângă umăr în faţa tuturor vitregiilor naturii şi vicisitudinilor istoriei.

Dar vă întreb, stimaţi colegi, despre ce solidaritate poate fi vorba, când patronul îi trimite în şomaj pe mulţi dintre angajaţii săi? Poate fi solidar angajatul care câştigă 800-900 de lei pe lună cu cel care primeşte opt-nouă mii de lei lunar, doar pentru faptul că amândurora le-au fost îngheţate salariile?

Poate fi solidar angajatul care câştigă 700-800 de lei pe lună cu afaceristul care realizează profituri anuale de sute de mii sau de milioane de lei, pentru faptul că amândoi plătesc acelaşi impozit, de 16%?

Se spune, şi nu fără temei, că o criză constituie un moment deosebit de prielnic pentru o solidaritate cât mai strânsă între guvernanţi şi guvernaţi, cu o singură condiţie: ca guvernanţii să nu arunce costurile crizei pe spatele marii majorităţi a guvernaţilor, dar, mai ales, să nu creeze noi oportunităţi pentru cei care nu ezită să prospere până şi în vremurile de restrişte. În aceste condiţii, orice apel la solidaritate va fi respins de marea masă a cetăţenilor noştri.

Vă mulţumesc pentru atenţie.