Parliamentary debates

Domnul Gheorghe Ciobanu:

"Pledoarie împotriva cametei legale"

Criza economică prin care trece lumea a avut o singură cauză iniţială: criza financiară - credite acordate uşor, lipsă de lichidităţi a creditorilor, lipsa de lichidităţi a debitorilor şi, în cele din urmă, incapacitatea celor care au contractat credite de a le plăti. La o scară mai mică, România a mai trecut printr-o asemenea situaţie în momentul în care mai multe bănci şi instituţii financiare nebancare au fost falimentate, cu sau fără intenţie. Perioada 1997-2000 este cea mai densă în astfel de cazuri, iar Bancorex-ul şi FNI au demonstrat nevoia unei legislaţii mult mai atente la detalii şi contondente din punct de vedere punitiv.

Poate şi din această cauză România se confruntă în continuare cu o lipsă de încredere din partea băncilor private. Or, fără creditare, economia românească cu siguranţă nu va reporni, oricâte reduceri ar face Guvernul în aparatul de stat. Creditarea orientată către două direcţii: persoanele fizice şi firmele. Evident, în această perioadă, firmele ar trebui să fie prioritatea băncilor şi apoi persoanele fizice. Nu pot să nu constat că în ciuda măsurilor luate de BNR (reducerea dobânzii de referinţă, scăderea rezervelor minime obligatorii, creşterea rezervelor monetare proprii şi stabilizarea monedei naţionale), creditarea nu a fost repornită.

Cel mai rău efect al scrupulozităţii excesive de care dau dovadă băncile este, paradoxal, unul social, nu economic: mici drame care se petrec cu oameni care fie au contractat credite, fie au nevoie urgent de bani şi, neavând la ce bancă să recurgă, preferă varianta nefericită a împrumuturilor de la instituţii financiare nebancare, care acordă credite uşor. Exemplul cel mai la îndemână: Provident. Vorbim aici de sume relativ mici, până în 10.000 de lei, dar extrem de consistente pentru o persoană ale cărei venituri de multe ori nu depăşesc 1.000 de lei lunar. Dobânzile practicate de aceste instituţii financiare nebancare depăşesc 50% din valoarea sumei împrumutate. Şi asta doar pentru un an de zile sau şase luni. Aceste dobânzi sunt fie mascate, fie explicite, dar disperarea oamenilor face ca aceasta să fie singura alternativă viabilă.

O statistică publicată recent în presă arată că peste 100.000 de persoane au apelat, în lipsa opţiunilor bancare, la varianta împrumutului de la instituţii financiare nebancare care percep dobânzi mari. Cum împrumuturile se întind, cele mai multe dintre ele, pe perioade între şase luni şi un an, abia acum încep să se vadă efectele nerentabilităţii acestor investiţii. Oamenii care îşi pierd bunurile cu care au garantat, oameni în pragul disperării, oameni care denunţă ilegalitatea contractelor pe care le-au semnat sau, din contră, sunt târâţi prin tribunale de către aceste instituţii financiare nebancare.

În mod normal, într-o economie de piaţă funcţională, piaţa reuşeşte să reglementeze şi să rezolve aceste probleme, în sensul în care cei care împrumută cu dobânzi mari dau faliment. În acest caz specific, piaţa nu reuşeşte să rezolve problema. Mai mult, creează drame individuale şi, dat fiind amploarea fenomenului, chiar la nivel societal. De aceea, consider oportun ca această declaraţie politică să fie percepută ca o pledoarie din partea unui membru al Comisiei de buget-finanţe a Camerei Deputaţilor în sensul reglementării acestei situaţii.

Două sunt măsurile distincte pe care le văd oportune: limitarea la un prag maximal al dobânzii care poate fi practicată de aceste instituţii financiare nebancare şi acordarea în cazul tuturor împrumuturilor a unei perioade de graţie pentru ca fiecare om să-şi plătească rata. Această ultimă măsură prevede situaţia în care salariul de care beneficiază cel care s-a împrumutat întârzie, iar banca sau instituţia care a împrumutat banii, în loc să ajungă la o înţelegere, preferă să acţioneze sau să se adreseze justiţiei. Evident, perioada de graţie nu poate fi una prea lungă - de aceea vorbim aici de un orizont de timp de 60 de zile, să spunem.

În final, nu-mi rămâne decât să fac un ultim apel către bănci să înceapă să dea o şansă României să pornească odată creditarea. Şi dacă se poate, să înceapă să discute mai des cu clienţii persoane fizice despre posibilităţile de rescadenţare şi refinanţare a creditelor contractate.