Parliamentary debates

Domnul Vasile Puşcaş:

"Necesitatea unor noi politici educaţionale, realiste şi eficiente"

Una din oportunităţile aflate la îndemâna noastră în efortul de accelerare a ritmului de dezvoltare economică şi socială o reprezintă evaluarea sistemului public de educaţie şi cercetare ştiinţifică. Enunţarea necesităţii reformei învăţământului şi a instituţiilor ştiinţifice nu este o noutate pentru clasa politicieni sau pentru opinia publică din România. Dezbaterile pe care le-au generat, în ultimii 18 ani, s-au limitat aproape obsesiv la chestiuni privind infrastructura educaţională sau la subfinanţarea sistemului. Chiar dacă aceste probleme nu şi-au pierdut din acuitate, iar autorităţile nu au excelat prin promptitudine în raport cu situaţia economică a personalului didactic şi a celui ştiinţific, contextul european şi exigenţele interne obligă factorii de decizie să imprime direcţii mai inovatoare procesului de reformă.

În primul rând, trebuie precizat că educaţia nu este monopolul vreunei forţe politice, iar dinamica schimbărilor de care aceasta are nevoie nu poate obiectiv să se circumscrie duratei unei legislaturi. Experienţa europeană în materie şi însăşi etapizarea Agendei Lisabona au în vedere termene medii, care exced agenda electorală. În consecinţă, fie că aderăm la pacte naţionale pentru educaţie sau analizăm punctual propuneri legislative, avem obligaţia de a trata educaţia cu aceeaşi responsabilitate ca şi procesul de integrare europeană.

Pe de altă parte, singura resursă pe care nu am privatizat-o deficitar este capitalul uman. Până acum, resursa umană a fost în măsură să ne menţină în competiţia economică regională şi europeană. Dacă România figurează pe hărţile marilor actori ai economiei mondiale, în pofida neclarităţilor legislative şi a instabilităţii politice, faptul se datorează calităţii forţei de muncă locale. Trăim încă din rezervele acumulate în anii grei ai educaţiei tradiţionale, blamabilă sub multiple aspecte, dar care a pus la dispoziţia cetăţenilor cunoştinţele necesare performanţei profesionale, chiar într-un context socio-economic modificat. Recursul la tradiţie nu este însă o rezolvare, iar sistemul public de învăţământ îşi va epuiza resursele în absenţa unei inovaţii oportune.

În plus, trebuie să ţinem seama de acutizarea concurenţei în planul ofertelor educaţionale. Cercetarea şi inovaţia sunt priorităţi ale Uniunii Europene şi ale fiecăruia din statele membre, iar forurile decizionale comunitare articulează programe de reformă cu aplicabilitate generală. Piaţa românească a înregistrat deja oferte ale universităţilor europene, viabile prin arie curriculară şi costuri. Ele atrag deja numeroşi tineri români, care vor fi tentaţi să se integreze în societăţile de adopţie, mai sensibile la nevoile de dezvoltare.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării pare să ignore necesitatea de a da un sens realist programului său de reformă a educaţiei. Din punct de vedere al relaţiilor de muncă, el continuă să fie cel mai mare angajator al ţării, dezvoltă o amplă reţea birocratică la nivel central şi judeţean, dar are grave probleme de management. Vastul program de investiţii în infrastructura şcolară, asumat de Guvern în 2006, s-a dovedit a fi marele perdant al rectificării bugetare din noiembrie trecut. Actualul pachet legislativ, supus dezbaterii publice, a generat reacţii contradictorii din partea corpului didactic, dar şi a beneficiarilor direcţi şi indirecţi ai serviciilor educaţionale. Chiar dacă iniţiativele guvernamentale pornesc de la premisele juste ale necesităţii unor reforme structurale, sunt ignorate în continuare unele carenţe taxate de realitatea cotidiană.

Este oportună introducerea educaţiei preşcolare, dar cum am putea-o generaliza de la 3 ani, când încă nu s-au stins ecourile crizei locurilor în grădiniţe, cu care familiile românilor s-au confruntat anul trecut? Merită apreciată pledoaria ministerului pentru eficienţa administrativă a unităţilor şcolare, dar în nici un caz instituţiile de învăţământ nu pot avea regim imitativ cu entităţile economice şi nu pot fi evaluate ca atare. Cu toţii suntem de acord cu necesitatea modernizării universităţilor, dar o putem cu greu susţine prin crearea de noi organisme deliberative, susceptibile să intre în competiţie cu cele deja existente, sau dacă vom persista în a-i menţine pe tinerii asistenţi şi lectori în postura de proletariat cu licenţe multiple.

În aceeaşi ordine de idei, propunerile legislative au în vedere mai curând multitudinea aspectelor administrative decât transformarea procesului educativ în esenţa sa. Demersul Executivului este minat de două deficienţe majore. El nu beneficiază de suportul instanţelor reprezentative ale corpului didactic, iar unele din segmentele sale sunt percepute de acestea ca ostile. Experienţa demonstrează că nici un sistem nu se poate reforma fără un accept chiar şi parţial din interior. Pe de altă parte, sunt ignorate transformările pe care economia şi societatea le-au cunoscut în ultimii ani şi la care instrucţia publică trebuie să se adapteze. Unul din aspectele asupra căruia cercetarea europeană de profil a căzut de acord este acela al primatului educaţiei formative în faţa celei informative. Ritmul alert de dezvoltare impune apelul la educaţia permanentă, mai puţin formală, dar cu adresabilitate socială mai vastă. Accentul pus pe cursurile de recalificare profesională, pe însuşirea continuă de competenţe sau aprofundarea celor dobândite, lipseşte din preocupările ministerului. Aceeaşi neglijenţă se manifestă faţă de institutele de cercetare, abandonate în ţara nimănui, situată între universităţi, Academia Română şi diverse ministere.

Universităţile româneşti oscilează între necesitatea obiectivă de a pregăti specialişti în domenii solicitate pe piaţa muncii şi deprinderea de a forma cercetători, obligaţi ulterior să se recalifice pentru a-şi asigura existenţa. Nu toate transformările de care învăţământul public are nevoie se circumscriu sferei de competenţă a instituţiilor statului, dar nu trebuie să uităm că educaţia este un serviciu public pe care statul are obligaţia să-l pună la dispoziţia cetăţenilor. Atât Executivul, cât şi Legislativul, trebuie să renunţe la simularea preocupărilor în materie de educaţie şi să treacă la elaborarea de reforme sectoriale, care să o facă mai flexibilă, mai eficientă şi mai accesibilă tuturor categoriilor sociale, inclusiv pentru mediul rural.

Şansa României la modernizare si competitivitate este resursa umană, capitalul uman, iar pentru ca aceasta să se dezvolte valoric trebuie să modernizăm sistemul educaţional şi să avem în vedere nu numai infrastructura educaţiei, ci si pe cei care o slujesc, dascălii. Învăţământul românesc trebuie corelat cât mai rapid şi organic cu piaţa muncii din România, dar şi cu cea din UE. Competitivitatea României pe Piaţa Internă europeană şi pe piaţa globală, ca şi diminuarea decalajelor economice şi sociale ale României în raport cu statele dezvoltate europene nu pot fi realizate decât prin investiţii sistematice şi de durată în educaţie şi cercetarea ştiinţifică.

De aceea, facem un apel public pentru ca proiectul "pachetului" legislativ privind învăţământul, elaborat de Ministerul Educaţiei, să fie discutat public cu toată responsabilitatea, iar rezultanta să ţină cont atât de tendinţele la nivel european, cât şi de părerea practicienilor din domeniu, astfel ca noul cadru legislativ să cuprindă elemente de specificitate şi interes local şi regional, şi un management modern, eficient şi inovativ.