Parliamentary debates

Domnul Ion Stan:

Apel la transparenţă şi responsabilitate în cheltuirea banilor publici pentru securitate şi apărare naţională, serviciile de informaţii şi organele siguranţei şi ordinii publice.

Declaraţia noastră politică cu tema "Apel la transparenţă şi responsabilitate în cheltuirea banilor publici pentru securitate şi apărare naţională, serviciile de informaţii şi organele siguranţei şi ordinii publice" este determinată, strict ca moment, de o cerere de aviz adresată de Pentagon Congresului SUA, în legătură cu o posibilă livrare militară către România.

Pe fond, însă, declaraţia vizează suma unor realităţi îngrijorătoare privind risipa deşănţată şi fără finalitate a banului public, într-o afacere internaţională de reciclare a echipamentelor de uz militar învechite şi scoase din dotarea altor armate, dar bune pentru a fi reciclate în România.

Precizăm, de la bun început, că nu dorim să credităm în vreun fel, ceva sau pe cineva anume, punând în atenţie, de la tribuna Parlamentului, o opţiune sau alta cu privire la noile dotări de uz militar ale securităţii şi apărării naţionale, în particular şi ale Alianţei Nord-Atlantice, în ansamblu.

Ceea ce ne preocupă, în primul rând, este uşurinţa cu care, vreme de aproape două decenii, timpul a fost lăsat să lucreze împotriva conservării şi valorificării patrimoniului de competenţă ştiinţifică şi tehnologică pe care România l-a acumulat prin incomensurabile eforturi de inteligenţă creativ-aplicativă şi ale cărei rezultate practice au căpătat validare internaţională.

În pofida bunului renume al specialiştilor români, inclusiv şi nu în ultimul rând, în cercetările şi tehnologiile cu aplicaţie în aviaţia militară, astăzi pare a fi evident că locul specialiştilor în câmpul analizelor de oportunităţi şi ale deciziilor este adjudecat de exponenţii unor interese politice conjuncturale.

Amplul proces de destructurare şi reorganizare a sistemului militar al apărării naţionale în vederea aderării la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, ne apare astăzi, după ce trecerea timpului ne permite şi impune o judecată retrospectivă, mai puţin entuziastă, dar mai lucidă şi la rece - că nu a fost conceput ca o întreprindere constructivă, coerentă concepţional, cu obiective corect identificate şi a căror realizare să fie posibil de cuantificat, ci mai mult ca o afacere păguboasă intereselor publice, înaltelor interese publice ale securităţii şi apărării naţionale, dar deosebit de profitabilă unora dintre actorii, interni şi externi, implicaţi în modernizarea dotărilor Armatei României.

În domeniul aviaţiei militare, de exemplu, totul pare a fi tranşat. Piaţa producătorilor şi furnizorilor este cea cunoscută şi regula este că nimeni nu mai are loc. Înţelegem. Caroiajul pieţelor de desfacere este şi el, în liniile sale esenţiale, desenat şi împărţit după criterii care ţin mai mult de interesul politic al unui moment şi mai puţin de decizia suverană a statului, care, în conjuncturi politice schimbătoare, va putea constata că ceea ce crede că investeşte astăzi în securitate, mâine s-ar putea dovedi că, de fapt, s-au aruncat banii pe insecuritate.

Anul trecut am fost spectatorii unei campanii mediatice fără perdea, în care aspiranţii la contractele de multe miliarde pentru livrarea de noi avioane militare, şi-au scos la înaintare "comisionaţii" (n.n. eufemism dâmboviţean utilizat pentru a desemna miniştrii, generalii şi alţi înalţi demnitari mituiţi să le susţină interesele) pentru a face reclama unei părţi în defavoarea celeilalte şi, chipurile, a demonstra naivilor contribuabili români ce mare greutate şi ce imensă responsabilitate apasă umerii şi cugetele celor care vor trebui să decidă de unde se vor cumpăra avioanele: de aici, din "casa comună europeană" sau de mai departe, de peste ocean.

S-au făcut şi pariuri, cum că "targetul" viitorului ministru al apărării era, deja, stabilit de Corporaţia Lockheed, ale cărei produse din anii 70 au început să fie reciclate de Aviaţia Militară Română, în urma cu ".. 13 ani! Număr cu ghinion pentru unii, dar aducător de prosperitate pentru alţii.

Ştim ce înseamnă această corporaţie pe piaţa mondială a producătorilor de avioane militare. După cum ştim câte ceva şi despre reţeaua intereselor politice urzită de comisioanele care au sponsorizat chiar şi o cădere a guvernului Japoniei, pe lângă alte câteva cutremure politice mai pe aproape, în Europa.

Ştim şi cât de sus se află protectorii politici ai acestei corporaţii. Altfel, cum am putea să ne explicăm declaraţia, cu mare putere de sugestie, a fostului preşedinte al SUA, Bush Jr., prin care îşi exprima certitudinea ca 24 de avioane F-16, pe jumătate, cică, noi, cealaltă jumătate "reeşapate", pardon, modernizate, vor zbura pe cerul prietenos al României, unde frumoase curcubee vor răsări să le ureze bun venit.

Oficiali de la Pentagon, loiali grupului de interese de afaceri reprezentat de fostul preşedinte, au înaintat, săptămâna trecută, Congresului American o cerere formală de solicitare a avizului pentru "posibila vânzare" către România a 24 de avioane.

Că "avizul" se va da, loc îndoielii nu poate exista. Afacerea înseamnă patru miliarde şi jumătate de dolari, ceea ce semnifică mai mult decât o afacere. Este politica de anvergură mondială. Susţinută de plătitorii de impozite şi taxe din România. Apoi, să fim rezonabili: ce congrese sau parlamente naţionale ar îndrăzni să închidă fermoarele buzunarelor, din care mai ies, nu doar intră bani, ale transnaţionalelor Lockheed Martin, Boeing, B.A.E. Systems, Raytheon, Northrop Gruman, Pratt&Whitney, General Electric, Goodrich, L-3 Communications Holdings s.a.!

Nu putem şti, deşi ar trebui să ştim, cât de bună va fi această afacere pentru statul român, contribuabilii săi şi securitatea lor, ca indivizi şi comunitate naţională, în condiţiile în care mai există şi alte oferte de avioane militare. Noi, de la corporaţii europene care dotează armate din N.A.T.O. mult mai interoperabile decât ar deveni Armata României cu nişte avioane care, în loc să fie casate, primesc un paşaport tehnic "Bun pentru România", aşa precum odinioară o ţară, soră europeană ne fabrica, pe bani buni, medici, ingineri, arhitecţi sau înalţi demnitari civili ori militari, ale căror diplome se apostilau "Bun pentru Orient", ca beizadelele să nu-şi aplice profesiile decât în ţările de origine.

Substratul chestiunii este foarte serios şi grav, în acelaşi timp. De când "cineva", instituţii şi persoane, a început să se ocupe de reînzestrarea armatei, statul foloseşte banul contribuabilului român pentru a cumpăra numai vechiturile altora, multiplicându-le profiturile iniţiale. Dacă am face această schimbare de "look" a armiei noastre pe bani puţin şi cu folos, mai treacă-meargă... Doar nu pe degeaba administraţia noastră mai este uneori confundată cu Vămeşia Porţii Levantului. Dar, schimbarea doar la faţă a dotării Armatei se face pe bani foarte mulţi, chiar foarte mulţi, încât până şi Occidentul se întreabă, nu mai vorbim şi de vecinii geopolitici de la Răsărit, de ce se cheltuie atât de mult cu înarmarea Europei de Est, fără a se şti că nu se urmăreşte atingerea unui ţel strategic de securitate, ci...o variantă a programului "rabla", în versiune transnaţională.

Din 1996 încoace, Aviaţia Militară Română a fost dotată cu cinci avioane Hercules, toate second-hand, şi fabricate de aceeaşi corporaţie Lockheed Martin la începutul anilor 70, deci cu durata de exploatare... cam epuizată. Adică, "bun pentru în afara SUA". Ca să nu se spună că suntem singurii fraieri, la nivel de naţiune, care am înghiţit o asemenea..., nici nu ştiu cum să-i spunem, condotierii corporaţiei din presa românească au titrat pompos "România este prima ţară ex-comunistă care are în dotare avioane Hercules".

Era într-o după-amiază a verii trecute, cu puţin timp înaintea alegerilor locale, când un mare cotidian naţional a scos una dintre rarisimele sale ediţii speciale gratuite, cu pagini întregi dedicate opţiunii privind furnizorul avioanelor militare. Desigur, pretextul ediţiei speciale de seară a gazetei era altul, chipurile nişte potlogării electorale puse la cale, evident din partea Opoziţiei. Reţetă bine cunoscută, de altfel.

Avioane vechi, fregate vechi, transportoare blindate improvizate din componente livrate de vreo patru furnizori, din cele patru zări ale lumii, fără ca cineva să le dea coordonatele integrării produsului final şi câte alte asemenea chilipiruri ce se vor în competiţie cu celebrul scandal politico-militar, economic şi de spionaj din perioada interbelică, intrat în istorie ca "Afacerea Skoda", cam la asta se rezumă tot ceea ce a devenit transparent din amplul şi costisitorul proces de restructurare şi reînzestrare a Armatei Române.

Că nu mai putem produce avioane, nu fiindcă nu am avea ştiinţa ori priceperea necesare, înţelegem. Ceea ce nu putem înţelege este de ce trebuie să acceptăm să devenim piaţa de reciclare a tehnicii militare a altora, fie chiar şi a celui mai mare şi mai puternic aliat? Nu am acceptat astfel de umilinţe nici întrecut, de la un moment. Cu atât mai puţin ar trebui acceptate astăzi, în condiţiile existenţei, cel puţin pro forma, a mecanismelor de control democratic asupra sectorului de securitate şi a eficienţei cu care se foloseşte bugetul alocat apărării naţionale şi îndeplinirii îndatoririlor faţă de Alianţă.