Parliamentary debates

Domnul Romeo Marius Raicu:

Declaraţie politică privitoare la necesitatea modificării legislaţiei privind sponsorizarea, din perspectiva unui management mai eficient al situaţiilor de urgenţă.

În perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, va trebui să ne adaptăm inclusiv sub aspectul protecţiei populaţiei pe sectoarele de protecţie civilă. Standardele europene ne impun nu numai adoptarea unor reglementări legislative, ci şi implicarea activă, atât în vederea implementării unui sistem eficient de asistenţă în dezastre şi urgenţe civile, cât şi a educării civice a cetăţenilor în acest domeniu.

Dezastrele, indiferent de natura lor, aşa cum sunt acestea definite de legislaţia română în vigoare, respectiv de Legea nr.481 din 8 noiembrie 2004 privind protecţia civilă, au un potenţial distructiv deosebit. Rolul noii reglementări legislative va fi să minimizeze efectul acestora, prin modificări legislative menite să asigure în mod coerent asistenţa post - dezastru.

Capacitatea de răspuns a statului în situaţii de criză dă măsura nu numai a dimensiunii sale democratice, ci şi a stabilităţii sale. Securitatea individuală este o componentă a securităţii naţionale. Se impune astfel adoptarea unor norme legislative care să optimizeze capacitatea de răspuns a instituţiilor statului în condiţiile unor situaţii de criză.

Imposibilitatea statului de a garanta proprietatea, şi mai ales integritatea fizică a cetăţenilor în timpul unor astfel de catastrofe, nu face decât să scadă încrederea populaţiei în instituţiile statului, creând un mediu de insecuritate şi constituindu-se ca o ameninţare gravă la adresa siguranţei naţionale.

Deşi cetăţenii care au suferit pagube ca urmare a efectelor unui dezastru sau ale unui conflict armat sau ca urmare a executării unei intervenţii a serviciilor de urgenţă au dreptul să solicite despăgubiri, conform art. 17 din Legea nr.481/2004, evenimentele din ultimii ani din România, respectiv ciclicitatea unor dezastre naturale de tipul inundaţiilor, au arătat că de multe ori statul nu face faţă necesităţilor imediate, în scopul protecţiei victimelor acestor dezastre. Aceste ajutoare se acordă, potrivit aceleiaşi legi, din fondurile prevăzute în bugetul local sau din fonduri aprobate prin Hotărâre a Guvernului.

Modificarea Codului fiscal, prin eliminarea, cu caracter de excepţie, a pragului de 20% (în sensul că actuala legislaţie prevede că suma destinată cheltuielilor cu sponsorizarea sau alte acte de mecenat se scade din impozitul pe profit datorat, în limita a 3 ‰ din cifra de afaceri, dar să nu depăşească mai mult de 20 %) nu va face altceva decât să direcţioneze sumele de bani care ar fi fost destinate bugetului de stat către persoane fizice sau juridice care asigură asistenţa post dezastru sau care sunt îndreptăţite să beneficieze de ea. Astfel, acţiunea componentei neguvernamentale a societăţii va acţiona complementar acţiunilor statului, care de multe ori tergiversează nepermis de mult acţiunile reparatorii, acţionând necoerent şi în mod discontinuu.

Aceste prevederi având caracter excepţional, în sensul că nu sunt aplicabile decât în condiţiile producerii unor dezastre, aşa cum sunt ele definite de legislaţia în vigoare, sunt menite, pe de o parte, să satisfacă standardele Uniunii Europene în domeniul asistenţei post - dezastru, iar pe de altă parte, eventualele reticenţe legate de apariţia unui eventual dezechilibru bugetar sunt înlăturate de existenţa a trei principii în domeniul asistenţei post-dezastru: 1. securitatea cetăţenilor primează în faţa oricăror interese, constituindu-se ca raţiune de stat; 2. în aceste situaţii excepţionale oricum statul este obligat să aloce sumele necesare de la bugetul de stat. 3. reparaţia trebuie să fie integrală, în sensul că ea trebuie să se raporteze la toţi cetăţenii-victime ale dezastrelor din zonele afectate, şi să se asigure cel puţin condiţiile avute anterior.

Considerăm că, prin promovarea iniţiativei legislative, în acest mod statul ca putea realiza în mod mai coerent asistenţa post- dezastru, contribuind la creşterea încrederii populaţiei în instituţiile statului şi în capacitatea acestuia de a reacţiona în situaţii de criză.