Parliamentary debates

Domnul Vasile Puşcaş:

"Este posibilă egalitatea de şanse în România?"

România de astăzi este o ţară europeană care înfăţişează printre cele mai multe inechităţi şi discrepanţe. În numai aproape două decenii de postcomunism, prin "privatizare" şi inginerii financiar-politice s-a reuşit crearea unei grupări milionare (în Euro) care nu-şi poate justifica prosperitatea prin contribuţii la progresul social-economic al ţării, ci numai prin accesul la aşa-numitele "şanse" ale vieţii. Ceea ce a presupus transferul bunurilor publice către cele private fără legitimitate socială, cu "legalitate" construită pentru avantajarea "şanselor" învârtiţilor societăţii. Drept urmare, având în vedere puţinătatea capitaliştilor adevăraţi (care nu înseamnă doar deţinerea de capital), în România s-a reuşit performanţa, deloc de dorit într-o ţară cu adevărat europeană, de a se evolua către o societate în care egalitatea de şanse se realizează pe etaje care, dacă se va continua în acest mod, vor ajunge să nu mai comunice şi să se intre într-un blocaj social, generator de crize, conflicte şi instabilitate.

Unul din domeniile în care România se confruntă cu grave întârzieri în raport cu paradigma europeană este cel al politicilor sociale. Dacă problematica economică a fost abordată aproape exclusiv din perspectiva intereselor mediului de afaceri, iar drepturile lucrătorilor şi interesele milioanelor de pensionari sunt apărate cu tot mai mare greutate de către sindicate şi organizaţiile de profil, transpunerea în viaţa cotidiană a principiului egalităţii de şanse nu s-a bucurat de prea mare atenţie pe parcursul ultimilor ani. Acest defazaj nu se limitează doar la incapacitatea Executivului actual de a propune soluţii pertinente la problemele cu care se confruntă categorii sociale aflate, în mod tradiţional, în aria excluziunii sau marginalizării. Societatea civilă care, în statele europene, a secondat acţiunea administraţiei publice şi a făcut presiuni în vederea unor strategii coerente de integrare socială, nu s-a dovedit în măsură să creeze, în România, infrastructura necesară combaterii discriminării şi excluziunii de orice fel.

Pentru a conştientiza importanţa intereselor unei lumi pe care facem prea puţine eforturi pentru a o înţelege, ar fi suficient să pornim de la seria de valori proclamate constant drept fundamente ale integrării europene. Atât Comisia Europeană, cât şi preşedinţiile Uniunii Europene invocă, alături de afinităţile date de civilizaţia comună şi de similitudinea intereselor economice, şi o componentă civică, provenită din asumarea idealurilor de libertate, prosperitate şi solidaritate. Într-o ţară ieşită din eşecul etatismului socialist şi intrată în era utilitarismului mercantil şi exacerbarea individualismului, asemenea deziderate pot părea patetice sau proiecţii ale utopiilor post-moderne. Până acum, Executivul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a îndreptăţi asemenea false prezumţii. Ca şi în alte domenii, autorităţile se situează numai prin vorbe în avangarda progresului social. Documentele adoptate de forurile europene sunt ratificate cu fals entuziasm, iar cu prilejul uneia din numeroasele remanieri pe care le-a înregistrat Guvernul portocalizat, politicile sociale au fost puse sub egida unui Minister al Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.

Dincolo de optimismul declaraţiilor oficiale, realitatea socială concretă a evoluat diferit faţă de spusele propagandei oficiale şi în prea mică măsură într-o direcţie pozitivă. Ar fi de ajuns să menţionăm dezinteresul cu care se tratează problematica egalităţii între bărbaţi şi femei. Însăşi configurarea Executivului de astăzi, rezultat din restructurarea de anul trecut, a însemnat excluderea femeilor din toate posturile ministeriale. Nimeni nu pretinde să aplicăm matematic procentele demografice, dar ar fi greu de acceptat că dreapta românească preferă tradiţia antichităţii romane modernităţii europene. Iar exemplul oferit la nivel central se regăseşte în ansamblul administraţiei publice şi chiar în mediul economic, unde prezenţa femeilor în posturi de decizie se reduce la câteva excepţii. Deşi se invocă o scădere a şomajului în termeni nominali, fenomenul afectează un procent mult mai ridicat din rândul populaţiei feminine, iar cercetările de specialitate relevă că acestea din urmă continuă să facă obiectul unor numeroase discriminări la locul de muncă.

Cu dificultăţi încă şi mai mari se confruntă persoanele cu dizabilităţi. În relaţie cu acestea, statul continuă să-şi limiteze intervenţia la rudimente de asistenţă financiară, obiectiv precar datorită deficitului de resurse reclamat de bugetul asigurărilor sociale. Instituţiile speciale medicale şi de învăţământ se află la limita dublei subordonări, faţă de Consiliile judeţene şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, iar faptul se traduce prin abandonul de facto din partea amândurora. Relaţia directă a acestor concetăţeni ai noştri cu instituţiile administrative este inhibată inclusiv de inexistenţa sau plasarea defectuoasă a rampelor de acces în clădiri sau în mijloacele de transport în comun. Deşi legislaţia a propus o serie de stimulente fiscale firmelor care angajează astfel de persoane, sunt multe situaţiile în care companiile preferă să plătească impozite mai mari decât să facă apel la acest gen de resurse umane. Agenţiile Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă nu au dovedit, până acum, prea multă originalitate şi iniţiativă în facilitarea dialogului între cei aflaţi în dificultate şi potenţialii angajatori, iar deschiderea clamată de sistemul administrativ şi de cel educaţional este dublată de prejudecăţi demult absente din mentalul lumii civilizate.

Excluziunea socială nu se reduce la exemplele pe care le-am evocat anterior. Procesul are efecte dezastruoase asupra celor proveniţi din zonele rurale, condamnaţi la discriminare datorită precarităţii infrastructurii şcolare şi medicale. Locuitorii din zonele în care s-a renunţat la activitatea industrială sunt departe de a resimţi efectele prosperităţii Capitalei.

În afara unor bune intenţii exprimate la diverse seminarii pe teme sociale, autorităţile persistă în a-i trata pe cei aflaţi în dificultate ca pe o problemă de imagine, pe care o anulează, în parte, prin alocări de fonduri. O abordare realistă a politicilor sociale înseamnă asumarea concretă a subiectului egalităţii de şanse ca obiectiv al evoluţiei societăţii româneşti. Iar acesta nu presupune doar susţinerea financiară a unor categorii de persoane. Căci acestea dispun, la rândul lor, de un vast potenţial creativ, au capacitatea de a se exprima şi ca producători de bunuri şi servicii, iar România nu este atât de bogată pentru a-şi permite să ignore astfel de oportunităţi. Lumea europeană în care ne-am integrat a înţeles pe deplin acest lucru, iar de rapiditatea cu care vom trece la măsuri concrete, în sensul mobilizării celor interesaţi să prospere ca membri cu drepturi depline ai comunităţii, depinde de ritmul în care vom impulsiona modernizarea profundă a societăţii româneşti. În fapte, nu doar în vorbe!