Parliamentary debates

Domnul Vasile Filip Soporan:

"Statul - în contextul globalizării şi al echilibrării dezvoltării"

După unii, statul a părut - întotdeauna - duşmanul oamenilor care se mişcă, alţii consideră statul cel care acordă sprijinul necondiţionat progresului, mobilităţii, noului şi frumosului. În contextul primei variante, statul este cel care a ajuns să pună stăpânire pe locuitorii săi şi pe mediul lor, încercând să clarifice şi să simplifice raporturile dintre stat şi societate. După profesorul James C. Scott, cele mai tragice episoade de inginerie socială organizate de stat sunt consecinţa unei combinaţii pernicioase a patru elemente, toate necesare provocării unui dezastru în sensul cel mai deplin al cuvântului. Acestea sunt: ordonarea administrativă a naturii şi a societăţii, ideologia ultramodernismului, un stat autoritar care poate să îşi folosească la maxim puterea coercitivă pentru a pune în aplicare planuri ultramoderniste şi existenţa unei societăţi civile pasive. Astfel, strict după această logică, plantele utile devin recolte, speciile care le concurează sunt stigmatizate ca buruieni, iar insectele care le atacă sunt considerate dăunători, arborii apreciaţi devin cherestea, iar speciile care concurează cu ei devin copaci inutili sau arboret. Aceeaşi logică se aplică şi în cazul faunei. Animalele foarte apreciate devin vânat sau şeptel, în vreme ce restul sunt considerate prădători sau dăunători. Pornind de la aceste stări de lucruri şi de la experienţa generaţiei mele, consider că statul deschis care apreciază competiţia, valoarea, dinamismul, progresul, mobilitatea este cel de urmat. În cele ce urmează o să prezint la nivel general şi sintetic evoluţia acestuia şi învăţămintele care se desprind din această evoluţie.

Sunt mai multe ordini în care ne desfăşurăm direct sau indirect activitatea; este vorba de ordinea politică, ordinea socială, ordinea economică şi nu în ultimul rând ordinea respectării echilibrului naturii. Se poate stabili o ierarhie a acestora, dar poate mai importantă decât ierarhia este întrepătrunderea acestora şi modul în care se realizează conlucrarea acestora pentru realizarea echilibrul necesar dezvoltării omului şi a societăţii.

Puterile care pot dimensiona traseul devenirii unei societăţi se manifestă între puterea religioasă, economică, militară, politică şi cea determinată de forţa şi potenţialul naturii. Dacă la începuturi puterea religioasă şi militară erau dominante şi subjugau politicul şi economicul, după o perioadă în care politica şi puterea militară erau dominante, astăzi ne aflăm în situaţia în care puterea economică este cea dominantă. Practic, ne aflăm în situaţia în care ordinea economică este cea care vorbeşte o singură limbă, aceea a banului. Încercăm şi începem, destul de timid din păcate, să completăm ultima formă, adăugând grija şi respectul faţă de natură şi biodiversitate, faţă de un nou tip de dezvoltare, şi anume dezvoltarea durabilă.

Istoria devenirii societăţilor şi a dezvoltării economice, cu precădere a ultimilor o sută cincizeci de ani, ne arată că ordinea economică se construieşte în jurul unui centru, în care se reuneşte o clasă creativă, caracterizată prin dorinţa de nou şi de descoperiri. Spaţiul de desfăşurare, construit în jurul centrului sau a unei inimi, presupune existenţa mediului şi a periferiei. În cadrul acestuia, piaţa şi democraţia constituie pilonii unei construcţii care şi astăzi domină omenirea. Ei se întemeiază pe organizarea competiţiei, conducând la exigenţa noutăţii şi selecţia unei elite. În acelaşi timp, competiţia presupune luptă, prin urmare va exista un continuum între piaţă, democraţie şi violenţă. Apariţia unui centru este determinată de desfăşurarea unor acţiuni şi de valorificarea unor idei novatoare, care, prin clasa lor novativă, au puterea de a transforma un nou serviciu într-un produs industrial capabil de mare răspândire, de o răspândire la nivelul maselor. O formă economică durează atâta vreme cât centrul poată aduna destulă bogăţie pentru a stăpâni mediul şi periferia.

Conform afirmaţiilor fondatorului şi fostului director al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Jacques Attali, "Pentru a prelua puterea în lumea economică, pentru a deveni inimă, un oraş sau o regiune trebuie să fie cel mai important nod de comunicaţii al momentului şi să fie susţinută de o foarte puternică zonă agricolă şi industrială. De asemenea, inima trebuie să fie capabilă să creeze instituţii bancare îndeajuns de îndrăzneţe pentru a se încumeta să finanţeze proiectele unei clase creative, să pună în aplicare noi tehnologii, care să permită transformarea celui mai frecvent serviciu al momentului în obiect industrial. În sfârşit, inima trebuie să fie capabilă să controleze din punct de vedere politic, social, cultural şi militar minorităţile ostile, liniile de comunicaţie şi resursele de materii prime."

Iată câteva din poziţiile exprimate în ultima perioadă referitoare la situaţia în care ne găsim astăzi: sistemul financiar pretinde rentabilităţi pe care industria nu le poate atinge; salariaţii au din ce în ce mai multe datorii; o adevărată prăpastie se adânceşte mereu între cei mai bogaţi şi restul populaţiei; deşi unificată din punct de vedere economic, Europa pierde teren, competitivitatea sa este în scădere, dinamismul ei încetineşte, iar populaţia îmbătrâneşte; Pacificul devine acum cea dintâi mare a lumii. Japonia confirmă ca fiind a doua economie a lumii. China produce jumătate dintre produsele considerate esenţiale de formele anterioare, este cea mai mare consumatoare mondială de cupru, fier, nichel, plumb, aluminiu, ocupă poziţia a doua în ceea ce priveşte consumul de petrol, formează anual 800.000 de ingineri, iar numărul abonaţilor la internet depăşeşte abonaţii din SUA; India, devenită democraţie de piaţă începând din 1985, intră şi ea într-o creştere puternică, dispunând de un sector industrial excepţional şi de întreprinderi de nivel mondial; Coreea de Sud, abia ieşită de sub dictatură în 1990, ia avânt în toate domeniile de producţie, de la automobile la telefonie.

Sintetizând datele unor rapoarte de previzionare a viitorului o să exprim câteva dintre ele, cele care mi se par mai importante: o nouă tehnologie va înlocui serviciile cu alte produse industriale şi obiecte nomade, vor apărea alte obiecte de importanţă majoră; creşterea economică va duce şi la extinderea câmpului democraţiei, deoarece niciun regim autoritar nu a rezistat vreodată mult timp abundenţei; deficitele vor continua să funcţioneze ca nişte instrumente de dezvoltare a consumului în Statele Unite şi a producţiei din alte părţi ale lumii; agricultura va deveni din ce în ce mai industrială, trimiţând înspre oraş sute de milioane de muncitori; industria mondială va fi tot mai globalizată, frontierele tot mai deschise pentru capitaluri şi mărfuri, uzinele vor migra din ce în ce mai uşor înspre zone în care costul global al muncii va fi cel mai mic; serviciile cele mai sofisticate, centrele de cercetări şi sediile sociale ale celor mai mari firme se vor deplasa în acele ţări din emisfera sudică în care engleza este şi rămâne una din limbile naţionale; acţionarii marilor societăţi vor fi tot mai volatili, mai capricioşi, mai incorecţi şi mai indiferenţi faţă de exigenţele pe termen lung ale întreprinderilor în care investesc, fiind preocupaţi doar de avantajele imediate pe care le pot obţine; competiţia dintre muncitori, atât în întreprindere, cât şi în căutarea unui loc de muncă, va fi tot mai severă; cunoştinţele vor deveni, mai mult decât astăzi, un factor activ, de importanţă majoră, mereu repus în discuţie de inovaţii.

Provocarea pentru viitor va veni mai întâi din partea întreprinderilor virtuale, care vor înţelege că interesele lor comerciale nu se mai confundă cu cele ale guvernului lor. Acestea îşi vor acumula profiturile în paradisuri fiscale, lipsind statul de grosul încasărilor fiscale. Mecanismul concentrat în jurul unor instituţii de asigurări şi a unor fonduri de acoperire a riscurilor şi prin impunerea unor rentabilităţi tot mai ridicate va determina periclitatea în sistemului financiar. Frustrările economice ale salariaţilor se vor resimţi tot mai acut pretutindeni. Clasa de mijloc, principalul actor al democraţiei de piaţă, va recădea în starea de precaritate de care crezuse că a scăpat, muncitorii vor fi sărăciţi, familiile vor rămâne fără alocaţii, proprietarii vor fi înglodaţi în datorii, consumatorii vor fi dezamăgiţi, clienţii vor fi revoltaţi, minorităţile vor fi frustrate, credincioşii revoltaţi. Cheltuielile pentru energie, apă, sănătate, educaţie, securitate, pensii, protecţia mediului vor prelua o parte crescândă din veniturile fiecăruia. Rentabilitatea capitalului nu va putea fi menţinută decât în mod artificial, prin creşterea continuă a valorii activelor. Cheltuielile de organizare vor creşte atât de mult încât vor deveni insurmontabile pentru foarte multe state. Climatul relaţional, liberal şi dinamic va permite unei clase creative să pună în aplicare, în beneficiul ei, idei, tehnici şi valori capabile să aducă o soluţie provocărilor cu care se va confrunta ordinea economică, adică reducerea costurilor date pentru sănătate, educaţie şi securitate şi să aducă apariţia unor noi obiecte de consum necesare relansării creşterii mondiale. Care vor fi acestea? O întrebare care aşteaptă încă răspunsuri.

În situaţia României, care se află într-o permanentă tranziţie pentru recuperarea decalajelor faţă de Europa occidentală de peste 150 de ani, previzionarea paşilor care urmează a fi făcuţi pare un exerciţiu dificil. Această dificultate este dată nu de faptul că nu există documente, strategii care să prefigureze viitorul, multe dintre ele realizate cu ajutor şi cu sprijin comunitar şi internaţional, ci de faptul că nu există o forţă interioară suficientă care ar putea genera o construcţie sinergetică a puterii politice, economice, religioase, militare şi de utilizare a factorului natural şi geopolitic favorabilă devenirii României un stat puternic, capabil să genereze piaţă, democraţie şi economie de piaţă autentice, într-un spaţiu care să raporteze România ca o putere regională importantă, într-o lume tot mai globalizată.

Analiza şi perspectiva asupra statului trebuie să vizeze problemele de fond care fundamentează modernizarea şi transformarea României într-un centru regional. Aş aminti câteva dintre ele: construirea complexă şi de largă cuprindere a dorinţei unui destin comun de bine şi bunăstare, prin atingerea statutului de centru regional de coagulare a interfeţelor intereselor puterilor consacrate sau a celor în curs de consacrare, prin valorificarea mai bună a poziţiei de ţară membră a Uniunii Europene şi a structurii NATO; realizarea unui cadru relaţional curent pozitiv, eficient şi optimizat între puterea economică, politică, religioasă şi militară, în care destinul comun să cunoască consacrarea instituţională şi fluidă în confruntările politice democratice; consolidarea unei clase creative, puternică şi numeroasă, formată din ingineri, cercetători, întreprinzători, comercianţi, savanţi, bancheri şi creatori de întreprinderi, capabili nu numai să administreze, dar şi să-şi asume riscurile legate de nou şi de inovare, favorizarea şi stimularea creaţiei, stimulându-se revenirea în condiţii avantajoase a românilor plecaţi şi afirmaţi în străinătate sau constituirea unor reţele de sprijin la nivelul competenţelor mondiale a activităţilor de creaţie care se desfăşoară în România. În acest cadru, creaţia aplicată ar trebui stimulată prin politici naţionale, prin instrumente financiare şi prin sprijinirea afirmării ei la nivel internaţional; formarea echitabilă a cetăţenilor pentru noile orizonturi ştiinţifice şi pentru stăpânirea tehnologiilor viitorului; crearea unei pieţe financiare puternice şi a unei infrastructuri de transport şi comunicaţii moderne şi eficiente şi nu în ultimul rând, elaborarea unei geopolitici şi alianţe necesare obiectivelor României.

În acest cadru aş mai aminti două aspecte care ar trebui să cunoască consacrare internaţională. Mă refer la introducerea a doi indicatori care să cuantifice şi să clasifice activităţile desfăşurate la nivel economic şi comercial. Este vorba de indicatorul de performanţă socială a întreprinderii şi de indicatorul de performanţă ecologică a produselor şi materialelor utilizate. Când afirm necesitatea reinventării statului într-o economie globalizată şi informatizată, mă gândesc la implicarea statului şi a statelor pentru găsirea instrumentelor naţionale şi internaţionale, astfel încât, pe lângă motorul amintit, legat de resursa financiară şi de dezvoltarea unei ordini individualiste, să existe o "calitate a combustibilului" legată de performanţa socială şi ecologică, care să asigure buna funcţionarea a ansamblului. Fără acest echilibru, funcţionarea de durată este foarte greu de menţinut.

Consider că România poate fi un motor al declanşării şi menţinerii acestor mecanisme.