Parliamentary debates

Domnul Culiţă Tărâţă:

Programele televiziunilor sunt pline de relatări despre furturi mai mari sau mai mici, interne şi externe, care ar lăsa să se înţeleagă că românii au în gena lor această îndeletnicire deloc onorantă. Dar adevărul pare a fi altul.

Până nu demult, acest gen comportamental, care este furtul, a fost ţinut în frâu, fiind puternic condamnat moral în societate, pe principii creştine, motiv pentru care nesăbuitul gest era oprit din faşă, de cele mai multe ori. Încă de când eram copil, printre primele lucruri învăţate de la părinţi au fost cele referitoare la cinste, mai preţioasă decât un sac de bani. Lecţia aceea simplă de morală şi bun-simţ, care a format de-a lungul vremii atâtea caractere integre, pare a fi dispărut, atât la părinţi, cât şi la şcoală, la nivelul întregii societăţi. Justiţia şi opinia publică aproape nu mai reacţionează la hoţie, aceasta a devenit o formă aproape firească, acceptată şi chiar tolerată în societatea românească. Doar unii puritani, cu capul în nori, care încă mai cred în precepte de mult apuse, mai fac ceva vâlvă, dar şi aceştia se sting repede, prinşi de tăvălugul societăţii.

După Revoluţie, lucrurile au luat o întorsătură şi mai urâtă. Micile ciupeli s-au înmulţit şi au ajuns la forma explozivă a marilor jafuri. Şi cum nu s-a întâmplat nimic, obişnuinţa a devenit a doua natură, metodele de a fura au devenit din ce în ce mai sofisticate, ori mai pe faţă. Unii fură cu legea în mână, iar alţii, pe lângă ea, din avutul ţării, din cel al comunităţilor sau din cel particular.

Dar când comportamentul acesta deviant afectează întreg spaţiul european şi chiar mai mult, lucrurile se schimbă radical. Zbaterile neputincioase ale justiţiei noastre de a suprima fără succes caracatiţa corupţiei nu au rămas fără ecou în rândul ţărilor Uniunii Europene sau al celor de peste ocean. Se vede de la o poştă că din tot acest tam-tam lipseşte voinţa politică pentru eradicarea gravei maladii.

În plus, prin "mesagerii" noştri trimişi peste graniţe, fie că este vorba de cerşetori, de mâncători de lebede, de hoţi de buzunare, de spărgători de coduri ori pur şi simplu de infractori la nivel foarte înalt, ne-am făcut de minune în toată lumea, iar anatema ce planează asupra noastră, de "ţară de hoţi", nu le-o putem imputa lor. Ca român, m-am simţit întotdeauna umilit şi ofensat, ori de câte ori un străin făcea aluzie la unele fapte neortodoxe ale conaţionalilor noştri pe pământ străin, iar lucrul acesta nu mi s-a întâmplat o singură dată. O dovadă că fenomenul îi preocupă şi s-a întipărit adânc în mentalul acestora. Ca şi în alte domenii, clasa politică postdecembristă a gestionat foarte prost această problemă de imagine extrem de importantă.

Deşi se ştie bine că această îndeletnicire, dezavuată, totuşi, este opera unui grup relativ restrâns de persoane, clasa politică a lăsat în mod deliberat ca vina să planeze asupra întregii naţiuni, lucru extrem de greu de scos din mintea neamţului, francezului sau englezului de rând, care a ajuns să creadă că furtul a devenit modul existenţial al tuturor românilor.

Redresarea imaginii noastre şi însănătoşirea dinăuntru a societăţii româneşti ar fi posibilă dacă justiţia nu s-ar mulţumi doar cu zăngănitul cătuşelor pe la urechea infractorilor, ci i-ar şi condamna, dacă societatea civilă, prin activiştii ei, ar fi mai critici faţă de aceste fenomene antisociale. România poate fi o ţară de hoţi doar în măsura în care justiţia nu-şi face treaba, iar statul tratează educaţia ca pe un copil vitreg.

Renaşterea morală nu poate lipsi de pe masa de lucru a unui guvern care şi-a propus reformarea din temelie a societăţii româneşti, căreia trebuie să i se acorde cel puţin aceeaşi importanţă ca şi celei economice. Doar în acest mod România va putea făuri o lume a civilizaţiei autentice.