Parliamentary debates

Doamna Oana Niculescu-Mizil Ştefănescu Tohme:

Astăzi vă voi vorbi despre judeţul Călăraşi, aşa cum îl cunosc acum, după ce i-am întâlnit oamenii şi am străbătut aproape fiecare localitate a lui, fie că a fost sat, comună sau oraş. Multe dintre cele pe care vi le voi dezvălui sunt, cu siguranţă, cunoscute şi de dumneavoastră, pentru că judeţul Călăraşi nu se deosebeşte cu mult de celelalte, iar problemele lui sunt, dacă nu identice, asemănătoare cu ale celorlalte judeţe.

Călărăşenii sunt oameni muncitori şi au avut şansa unei aşezări geografice ofertante, cu o posibilă agricultură de succes, cu deschidere la Dunăre şi cu un fost Combinat Siderurgic care a fost dat la fier vechi, şi la figurat, şi la propriu, după închiderea lui din anul 2005. Cu toate acestea, calitatea vieţii călărăşenilor este scăzută şi problemele cu care ei se confruntă sunt mari.

Chiar dacă judeţul Călăraşi este situat în bazinul dunărean, iar potenţialul lui hidrografic este uriaş, reabilitarea sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare lasă de dorit. Dreptul la apa potabilă de calitate ar trebui să fie prioritar şi, cu toate acestea, pensionarii călărăşeni încă mai cară apa cu găleţile. Şi în mediul urban, şi în cel rural este aceeaşi situaţie care nu mai lasă loc la fantezii precum extinderea sistemului de canalizare la sate. Familiile sătenilor trăiesc în condiţii mizere, iar şansele ca ele să evolueze economic sunt nule, având în vedere lipsa locurilor de muncă, imposibilitatea de reconversie socială şi profesională şi viitoarele scăderi drastice ale salariilor şi pensiilor.

În judeţul Călăraşi sunt copii care nu au acces la sistemul de sănătate şi nici la învăţământ. Multe şcoli se dărâmă, ca şi bisericile, alte şcoli, proaspăt renovate, nu pot fi folosite din diverse motive, precum lipsa unui pod către şcoala respectivă, şoselele sunt pline de gropi, iar drumurile de ţară nu sunt practicabile după ploaie. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi suficiente, există localităţi în Călăraşi în care, cine nu aparţine sau nu simpatizează cu gruparea politică de la conducere, este blamat, nu primeşte autorizaţie de construire, i se stinge lumina pe stradă, este ostracizat.

Imaginaţi-vă că în anul 2010, în Lehliu, un oraş dintr-o Românie europeană, am întâlnit oameni care mi-au mărturisit că de foame au mâncat din gunoaie. Ce aş mai putea adăuga la asta, domnilor şi doamnelor?!