Parliamentary debates

Domnul Raul-Victor Surdu-Soreanu:

"Chestiunea ţărănească - 40 de ani în slujba horticulturii"

Sub emblematica sintagmă Amintiri despre viitor, voi încerca astăzi să-mi împart trăirile acestui moment aniversar - 40 de ani în slujba horticulturii - între recunoştinţă şi reînnoire.

Despre recunoştinţă, după 40 de ani de la absolvirea facultăţii, ca şi despre reînnoire, se pot scrie două cărţi atunci când, la vârsta noastră, vârsta maturităţii intelectuale, ai ce spune despre trecut, dar ai şi multe planuri pentru un nou început.

Despre un trecut în care am muncit şi mai bine, am avut şi neîmpliniri, am şi greşit, precum şi despre un viitor în care, aşezaţi mai mult în apropierea cărturarilor, ne dorim să lăsăm, în afară de modelarea dealurilor, prin plantaţii de vii şi pomi, uneori prin îndesirea grajdurilor cu vite, după 40 de ani de drumuri paralele brazdelor însorite, să lăsăm în urma noastră câte ceva din creativitatea cu care ne-a înzestrat bunul Dumnezeu.

Ca urmare a experienţei de viaţă, dar şi din dorinţa ca generaţia noastră, care a parcurs într-un timp istoric relativ scurt, transformări sociale, politice şi economice care au contribuit, fiecare la timpul său, la schimbare de destine. Am prins colectivizarea agriculturii, Revoluţia română, decolectivizarea agriculturii, distrugerea agriculturii, schimbarea de secol şi mileniu, eclipsa totală de soare şi lună.

Ne dorim din tot sufletul să prindem şi refacerea agriculturii, pe principiile de performanţă şi eficienţă ale marelui club politic, Uniunea Europeană, punând în practică politica agricolă comună de dezvoltare rurală care ar trebui să aibă la bază, şi în ţara noastră, asemănător ţărilor dezvoltate din UE, o agricultură durabilă.

Recunoştinţă pentru cei prezenţi aici, cărora vă cer cu tărie să-mi iertaţi greşelile tinereţii, şi faptul că nu ne-am putut întâlni mai des. Recunoştinţă bunului Dumnezeu că m-a îngăduit să exist şi să-mi ofere în fiecare dimineaţă posibilitatea să-i sărut puternicele braţe, razele răsăritului de soare. Şi să recunosc că viaţa pe care ne-a dăruit-o bunul Dumnezeu prin părinţi are o mare virtute, modestia, şi o mare bucurie, iubirea. Şi peste toate este Dumnezeu. Asta este credinţa mea, pe care o port în suflet încă de la străbunica şi părinţi, care ne-au învăţat Tatăl nostru şi iubirea de Dumnezeu.

Toţi ne rătăcim zilnic, dar toţi îl regăsim pe Dumnezeu, chiar la un colţ de viaţă. Cuvintele, bietele de ele, înşiruite aici, nu reprezintă decât o mărturisire, o spovedanie. Şi asta reprezintă adevărul meu în acest altar al Almei Mater, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iaşi, Facultatea de horticultură.

Cuvintele mele nu au nicio pretenţie, au doar smerenie, ele recunosc doar că încă nu ştim nimic din tot ce ne oferă, surpriză după surpriză, universul înconjurător şi universul uman. În fiecare dimineaţă mă străduiesc să pornesc ziua de la ideea că nu ştiu mai nimic, încercând să mă scol ca ţăranii, iar peste zi caut să înţeleg, încercând, seara, la vreme de bilanţ, să mă apropii de rândurile intelectualilor, căutând mereu să înţeleg. Să înţeleg de ce la cursuri, în facultate, ascultând prelegerile profesorilor mei, pe care i-am considerat ca pe nişte îngeri, şi rămânând pe gânduri şi întrebat de către vreun profesor "La ce te gândeşti, Surdu?", răspundeam nevinovat: caut să înţeleg de ce făcea tata aşa în vie, în livadă, în câmp, în grajdurile cu vite.

Caut să înţeleg de unde au avut atâta energie profesorii mei, îmbolnăvindu-ne cu pasiunea pentru această aleasă şi grea meserie, dar şi inegalabila artă a modelării naturii. Aţi ghicit, agricultura! Caut să înţeleg de ce am muncit atâţia ani pentru a planta şi replanta mii de hectare de vie şi livadă în Iaşi, pentru a construi combinate de vinificaţie, pentru a construi ferme moderne de animale, abatoare, combinate de panificaţie, fabrici de zahăr, de ulei, fabrici de conserve de legume şi fructe şi atâtea altele. Caut să înţeleg unde este Iaşiul agricol şi România agricolă pe care am construit-o împreună timp de 40 de ani de zile. Caut să înţeleg unde este capitala culturală a României, dulcele târg al Ieşilor, aşa cum îi spunea numai el, marele Teodoreanu. Mi-am alimentat sufletul cu marii înaintaşi: Ion Creangă, Octav Băncilă, Liviu Rebreanu, Mihai Eminescu, Emil Racoviţă, George Călinescu, Traian Bratu, Mihail Kogălniceanu, Petre Comarnescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Garabet Ibrăileanu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Petre Carp, Vasile Conta, Vasile Alecsandri, Mihai Codreanu, Mihail Sadoveanu, Iordache Bucşinescu, Otilia Cazimir, Lucreţiu Pătrăşcanu, înaintaşii Mitropoliei Moldovei, Preafericitul Teoctist, şi încă mulţi alţii care au fondat Palatul Culturii, Teatrul, Opera, Conservatorul, Filarmonica, Universităţile, Academia Mihăileană, mişcarea paşoptistă, Junimea, Casa Pogor şi multe, multe altele. Dar numai ca să le amintim numele ar trebui măcar vreo două cărţi. Caut să înţeleg de ce nu mai există, activi, aşa cum i-am cunoscut, marii noştri profesori Mihai Răvăruţ, Nicolae Bucur, Mihai Peiu, Ionela Popescu, Boţ Marcu, Mircea Hatmanu, Cotea Victoriţa, Anton Liacu, Alexandru Lazăr, Ion Gologan, Traian Neagu, Laurenţiu Palade, Vasile Juncu, Vladimir Homotescu, Constantin Pântea, Ion Potec, Mihai Mitu, Turenschi Eugen. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului lăudat.

Recunoştinţă pentru foştii noştri colegi, oameni de o adâncă şi aleasă ţinută profesională şi civică, care de asemenea nu mai sunt printre noi, şi cărora le rostesc şi eu numele pentru a întări ideea că i-am iubit şi că prin gestul nostru de astăzi nu facem decât să rostim o veche vorbă de duh românească: le ducem dorul! Amăriuţei Toma, Rusu Vasile, Chiculiţă Ştefan, Son Eugen, Răceanu Ion, Colniceanu Constantin, Dulamangiu Victor, Ichim Ioan.

Recunoştinţa trebuie urmată obligatoriu de reînnoire, reînnoire care astăzi, aici, adună energiile pozitive ale celor care, în afară că îi pomenim cu pioşenie pe cei dispăruţi, pentru a desăvârşi în Rai prin spiritul lor opera pământeană, şi dorinţa fierbinte de reînnoire care începe prin a ne revedea foştii şi actualii profesori care au pus la temelia cunoaşterii noastre toată bogăţia ştiinţifică şi sufletească pe care au acumulat-o în dialogul cu cartea, cu mediul agricol, cu zeci de generaţii de studenţi: academician Valeriu Cotea, Rusu Florin, Afusoaie Iulia, Savu Paul, Tomiţă Octavian, Huţanu Mircea, Matei Ioan, Timaru Gheorghe, Avarvarei Ioan, Lixandru Gheorghe, Drobotă Gheorghe, Iacob Viorica, Nistor Stan, Ţîrdea Constantin, Magazin Petru, Vasilică Constantin, Vasilescu Nicolae, Doina Cojoc Buşe, Cireaşă Elena, Cireaşă Victor, Ailincăi Natalia, Marcu Sintia.

La 40 de ani nu este comod pentru nimeni să recunoască că noi, de fapt, călătorim de mult pe cea de-a doua parte a autostrăzii existenţei noastre pământene. Constatăm însă că ne-am schimbat puţin fizionomia, dar că avem aceeaşi energie cu care trăiam prezenţa la cursuri, seminarii şi laboratoare, febra examenelor, ghiduşiile din cămin şi frica de a nu fi surprinşi jucând chiar poker de către regretatul şi blândul profesor Vieru Ioan, pe atunci director educativ.

Este greu să rezumi în câteva cuvinte o viaţă de studenţie şi o viaţă de om. Dar nu putem să nu ne reamintim măcar câte ceva, în speranţa că, şi de această dată, excepţiile vor întări regula.

Profesorul Boţ Marcu: fată frumoasă la tablă, dezvoltând subiectul de pe bilet. După ani de zile am înţeles de ce profesorul Boţ Marcu o îndemna să scrie mai sus.

Profesorul Constantin Vasilică: curs de fitotehnie, nici unui, dar nici unui curs nu i-a lipsit o mică poveste de viaţă sau o anecdotă.

Profesorul Nicolae Bucur: "măi băiete, de când n-ai mai fost acasă, de când nu ţi-ai mai văzut părinţii. De mult, dom' profesor. De ce? E greu, nu sunt bani de Rată. Ţine de aici, ai să mi-i înapoiezi tu când ai să-i ai şi du-te acasă".

Profesorul Liacu: "dragi studenţi, o să învăţaţi multe la pomicultură, o să rămâneţi cu ceva, dar nu uitaţi, tăierile de rodire înseamnă să tăiaţi pomii în fiecare primăvară. Oricum, dar să-i tăiaţi. Dar atenţie, nu de la pământ!"

Profesorul Cireaşă: "deşi mărul mă doare, amintiţi-vă tot timpul de cătină. Cătina va salva omenirea de la cancer."

Profesoara Viorica Iacob: "nu fiţi trişti, nu fiţi speriaţi, aşa este, acest examen este un mare cui. Mâncaţi bine, odihniţi-vă bine, trageţi aer în piept, dar nu şi pe profesor." Toţi am trecut prin asta. Şi aşa a ajuns în timp, exigenta profesoară Viorica Iacob, grijulie cu noi, la înaltul rang de mama Viorica.

Şi, nu în ultimul rând, seniorul Valeriu Cotea, care ţinea un curs greu, cu multă ştiinţă de carte, oenologia, despre care a scris o bibliotecă. Cursul profesorului Cotea era fără prezenţă, dar prezenţa era sută la sută, pentru că profesorul, coborât din munţii Vrâncioaiei, marcat toată viaţa de brazdele dăinuirii de pe obrajii mamei, care jalonau perenitatea dacică, a îmbrăcat haina profesorului cărturar, scriitor remarcabil, om de omenie. Prezenţa era de sută la sută la cursuri datorită îmbinării fericite a dogmelor fizico-biochimice ale transformării mustului în vin cu poveşti atrăgătoare despre lichidul viu şi întâmplările petrecute cu oameni de seamă, care au folosit în mod cumpătat vinul, de la împărtăşanie la stimularea exuberanţei şi creativităţii, la maturitatea deplină şi până la veşnica pomenire. Vorbindu-ne despre vin ca despre un aliment, un tonic, şi nu ca despre o băutură alcoolică.

Reînnoire pentru că, împreună cu distinsul auditoriu, mai avem multe de făcut. Păşim în anii ce urmează în a doua etapă a existenţei noastre în marele club al visurilor multora de pe meridianele globului, Uniunea Europeană. Avem de reluat, cu modestie şi recunoştinţă, modelul fermei marelui cărturar Ion Ionescu de la Brad, participant activ la reforma agrară, reformă care a pus bazele transformării României în grânarul Europei. Avem de modelat ferma românească într-o fermă de tip european, care să scape România, în prima etapă de importul de legume şi fructe (80% din consum), carne de vită (80% din consum), carne de porc, carne de pasăre (40% din consum) etc. Pentru a realiza acest deziderat trebuie să avem încredere în noi şi, mai ales, în cei tineri, în jur de 2.500 de studenţi din toate universităţile agronomice ce devin anual specialişti în agricultură. Este necesar să nu pierdem nicio clipă pentru a le reda mândria de a fi agricultor cu carte, nu numai pentru a asigura securitatea alimentară a României, dar pentru a reintroduce România în circuitul exporturilor de produse alimentare, aşa cum am mai dovedit că putem fi în stare.

Am o mare durere. Toate deciziile importante care ar trebui să protejeze fermierul român şi populaţia rurală (62% din cei 492 de milioane de europeni trăiesc în sat) se iau de către parlament. Din 471 de parlamentari, astăzi specialişti agricoli sunt numai 21. În anul de graţie 2010, un an de mijloc în prima parte a absorbirii fondurilor europene pe pilonul I şi II, la dezbaterea generală privind bugetul de stat, Guvernul n-a pomenit niciodată cuvântul agricultură, iar din 500 de minute de dezbateri, s-au alocat agriculturii 2 minute, în care eu am constatat că, în comparaţie cu acum 20 de ani, în Constituantă, am realizat un progres, pentru că atunci îi rugam pe distinşii colegi ca, în tumultuoasele dezbateri parlamentare, să acorde agriculturii un minut. După 20 de ani am obţinut 2 minute.

Doamnelor şi domnilor,

vă îndemn să încurajaţi specialiştii activi din agricultură, actualii studenţi şi viitorii specialişti, să nu facă numai campanie agricolă, să se pregătească şi pentru campaniile electorale, în aşa fel încât în Parlament să avem cât mai mulţi agricultori politicieni, cât mai mulţi Ion Ionescu de la Brad, Gheorghe Ionescu-Şişeşti şi, de ce nu, Angelo Miculescu şi Nicolae Giosan. Fără o reprezentare proporţională în Parlament a acestui grup critic, important - populaţia rurală - va fi greu să promovăm o politică înţeleaptă, politica pâinii.

Şi, pentru că am început să vorbesc despre mine, sunt căsătorit, soţia, Angela, este în sală, avem 3 copii, 2 nepoţi şi unul pe drum, toţi sunt aşezaţi la casele lor şi se adună la a noastră de câteva ori pe an pentru a-şi reîncărca bateriile, urmând îndemnul:

"Urmaşilor mei Văcareşti

Las vouă moştenire

Creşterea limbii româneşti

Şi a patriei cinstire."

Şi o coincidenţă, fiica mea, Monica, este în Iaşi şi participă, tot astăzi, la cursul aniversar de 20 de ani de la terminarea liceului "Emil Racoviţă."

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Despre activitatea mea profesională şi ştiinţifică, politică şi socială, pentru a nu vă reţine, am depus în revista Romanian Wine Art un curiculum vitae. Vă rog şi vă îndemn să facem un front comun, plecând de la recunoştinţa pentru mormântul vechii Dacii, care a fost când mai mare, când mai mic, şi pe care dacă n-ar fi Eminescu, poate n-am mai fi nimic, să utilizaţi şi arma scrisului în această perioadă de creativitate, de maturitate intelectuală. Să redobândim pentru lumea noastră, a satului, locul şi rolul specialistului agricol, Luceafărul care trebuie să deschidă şi să închidă ciclul viu-viu, agricultura.

Sunt convins că printre noi sunt oameni care înţeleg că agricultura are două etaje. La parter agri -, şi la etaj - cultura. V-am dăruit din partea colegului Cornel Henegar o carte de poezie şi am adăugat, din partea mea, şi mai ales în memoria mamei mele, care a lucrat 20 de ani la serviciul de documentare, în calitate de traducător autorizat la Academie, un dicţionar poliglot de avicultură, şi nu pot să nu evoc aici şi acum perseverenţa cu care profesorul Ioan Văcaru ne-a îndemnat să elaborăm această lucrare.

Zilele trecute a fost un moment aniversar Eminescu. Cred că şi nouă ni se potrivesc cuvintele:

"Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!"

Îmi doresc şi eu ca o dată, înainte de a trece în lumea drepţilor, să i se facă şi Iaşiului dreptate şi să devină, din capitala culturală a României, adevărata capitală a Europei, aşa cum ar fi meritat dintotdeauna şi mai ales în ultimii ani. Nu pentru că Iaşiul este aşezat pe 7 coline, ca şi Roma, şi nu pentru că o bună parte din cărturarii care au luat drumul bejeniei spre Micul Paris s-au născut, au trăit, au creat opere nemuritoare în Iaşiul lui Cuza. Oraş care, din păcate, nici azi nu are un aeroport internaţional, deşi este principala metropolă la graniţa de est a Uniunii Europene.

În final, îmi doresc să ne reîntâlnim an de an, nu pentru că am îmbătrâni, dar pentru că era computerului ne obligă să trăim într-un an cât în cinci. Şi consider că revederea anuală ar întări, folosind arta conversaţiei, legătura dintre recunoştinţă şi reînnoire.