Parliamentary debates

Domnul Relu Fenechiu:

"Nu uniune, ci reconciliere naţională"

De câteva zile, starea de tensiune de pe scena politică a fost accentuată de o nouă găselniţă, de o nouă temă, aruncată presei sub protecţia anonimatului de "clasicele surse bine informate" - posibilitatea formării unui guvern de uniune naţională. Aproape nimeni nu a sesizat că este vorba de o aberaţie politică. Ce ar presupune un astfel de guvern? Ar intra în componenţa lui reprezentanţi ai tuturor partidelor parlamentare? Greu de presupus un Cabinet format din toate formaţiunile politice reprezentate în Parlament. Atât timp cât există anumite voci care etichetează un partid ca fiind "extremist", iar pe altul ca fiind "soluţie imorală", este foarte greu de presupus că aceste voci ar veni acum şi ar invita politicieni din respectivele partide să ocupe birouri la Palatul Victoria. Să presupunem că aceia care au lansat noua isterie, guvernul de uniune naţională, s-au gândit la o formulă: PNL-PD-PSD-UDMR.

Aş vrea, atunci, să-i văd pe cei care acuză PNL de faptul că ar fi făcut o alianţă secretă cu PSD, cum vor colabora la "lumina zilei" cu fostul partid de guvernământ.

Oricum, cei care au lansat această temă ar trebui să ştie că un guvern de uniune naţională reprezintă o soluţie excepţională, care se aplică atunci când în ţară se înregistrează o situaţie de maximă excepţie. Şi nu cred că la ora actuală România se află într-o astfel de situaţie.

Se încearcă repunerea pe tapet a alegerilor anticipate. Cineva a avansat teoria că actualul Cabinet nu ar mai avea majoritatea parlamentară necesară pentru a-şi trece proiectele de lege. Complet greşit. 96% dintre proiectele avansate de Guvern au fost adoptate de Parlament. Se invocă, pentru viitor, pericolul unei cheltuieli neprevăzute de la buget, din cauza unor potenţiale amendamente ale opoziţiei. Nu cred că aceste cheltuieli ar fi mai mari decât cele ce vor fi angajate pentru eventuale alegeri anticipate şi două sau trei referendumuri.

Ce este de făcut, totuşi, pentru a se ieşi din unele blocaje existente. În primul rând, consider că este necesară o reconciliere naţională. Aceasta nu presupune schimbări de alianţe sau repoziţionări pe scena politică. Guvernul trebuie să se ocupe în continuare de administrarea problemelor ţării, să elaboreze proiectele prioritare, în concordanţă cu programul politic cu care a fost investit şi cu cerinţele Uniunii Europene, preşedintele trebuie să acţioneze în limitele prerogativelor pe care i le conferă Constituţia, iar Parlamentul trebuie să legifereze şi să ţină cont în special de priorităţi, şi să nu se lase antrenat în dispute sterile între partide, care nu au nici o legătură cu mandatul primit de electorat.

Din punctul meu de vedere, şi nu numai, la ora actuală trebuie să ne concentrăm pe trei direcţii esenţiale: pregătirea, în mod exemplar, a alegerilor pentru Parlamentul European - şi aici trebuie să insistăm şi pe componenta de informare a electoratului; adoptarea Codului electoral având la bază sistemul uninominal - la nivel parlamentar, şi punerea în aplicare a legislaţiei care a fost pusă în acord cu standardele europene, în special a celei care vizează absorbţia fondurilor comunitare - la nivelul administraţiei locale şi centrale.