Parliamentary debates

Domnul Mircea-Dan Geoană:

Vă rog să-mi permiteţi să vă reamintesc faptul că, potrivit art.103 alin.(3) din Constituţia României, programul şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului României.

Parlamentul acordă Guvernului încrederea cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Vreau să vă informez că au fost respectate toate prevederile constituţionale şi regulamentare cu privire la procedurile prealabile dezbaterii şi cererii de acordare a încrederii Guvernului propus.

Vă reamintesc faptul că, vineri, 23 octombrie, a fost primită scrisoarea domnului Lucian Croitoru, candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru, însoţită de Programul şi Lista Guvernului, în vederea dezbaterii şi votului de astăzi.

În temeiul şi cu respectarea prevederilor art.72 din Regulamentul şedinţelor comune, au fost stabilite de către Birourile permanente programul de audiere, precum şi data şedinţei comune a celor două Camere.

Avizele comisiilor parlamentare referitoare la audierea candidaţilor de miniştri - 2 favorabile şi 12 nefavorabile - au fost distribuite tuturor deputaţilor şi senatorilor.

Înainte de a începe dezbaterea noastră, vă prezint propunerea Birourilor permanente privind timpul maxim afectat pentru prezentarea programului şi a listei Guvernului şi pentru participarea şi dezbaterea, din partea grupurilor parlamentare, la dezbateri.

Conform deciziei Biroului permanent reunit, şi conform cutumei Parlamentului României, candidatului desemnat, pentru funcţia de prim-ministru i se rezervă 60 de minute, pe care le utilizează la începutul şi la sfârşitul dezbaterilor; grupurilor parlamentare din Cameră şi Senat li se alocă timpul corespunzător numărului iniţial al membrilor lor, luând în calcul câte 20 de secunde pentru fiecare parlamentar, rezultând un timp cumulat: Grupul parlamentar al PD-L - 55 minute; Alianţa politică PSD+ PC - 54 de minute; Grupul parlamentar al PNL - 31 de minute; Grupul parlamentar al UDMR - 10 minute, Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale - 6 minute; deputaţi şi senatori fără apartenenţă la grupuri parlamentare - 6 minute.

Dacă sunt obiecţii cu privire la alocarea timpilor pentru dezbaterea de astăzi? Nu constat astfel de obiecţiuni.

Cine este pentru alocarea acestor timpi pentru dezbatere? Mulţumesc.

Voturi împotrivă?

Abţineri?

În unanimitate, această alocare a momentelor dezbaterii de astăzi a fost aprobată.

Rog liderii grupurilor parlamentare să depună la secretarii de şedinţă lista cu numele deputaţilor şi senatorilor înscrişi la cuvânt pentru dezbateri.

Cu aceste formalităţi prealabile îndeplinite, vă rog să-mi permiteţi, stimate colege şi stimaţi colegi, să-l invit la tribuna Parlamentului României pe domnul Lucian Croitoru, candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru, pentru a prezenta Programul şi lista Guvernului.

Domnule Croitoru, aveţi cuvântul. (Aplauze.)

Domnul Lucian Croitoru:

Domnule preşedinte al Senatului,

Doamna preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Am venit la cea mai înaltă tribună a democraţiei să solicit votul de încredere pentru mine, pentru echipa ministerială pe care am ales-o, vă asigur, cu foarte mare grijă, şi pentru Programul de guvernare pe care vi-l supunem judecăţii şi aprobării.

Sunt convins că, în aceste clipe, către Parlamentului României sunt îndreptate privirile şi interesul întregii noastre societăţi, inclusiv a celor care, prin votul lor, v-a oferit calitatea pe care o aveţi.

Nimănui nu-i este indiferent dacă astăzi, şi nu luna viitoare, ori peste câteva luni, România va avea un guvern cu prerogative depline, care să-şi asume răspunderea soluţionării rapide a problemelor complexe cu care ţara noastră se confruntă în acest sfârşit de an.

Contextul în care fac acest demers este definit de două aspecte esenţiale: primul, este acela că România, confruntată cu criza financiară mondială, şi-a asigurat o parte importantă a finanţării, încheind acorduri internaţionale cu Uniunea Europeană, cu Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte instituţii financiare.

Cel de-al doilea aspect, este legat de faptul că aceste acorduri sunt grav puse în pericol de evoluţiile în planul politic din România.

Mă voi referi pe rând la fiecare dintre cele două aspecte.

Criza economică nu a ocolit economia României. Efectele crizei economice s-au accentuat în ţara noastră, în partea a doua a anului 2008, care a fost un an electoral. Această coincidenţă a fost mai degrabă nefericită şi a condus, într-o perioadă scurtă, la deteriorarea finanţelor publice, astfel a slăbit capacitatea de acţiune a oricărui guvern rezultat în urma alegerilor din noiembrie 2008.

Anticipând efectele crizei asupra României, ţara noastră a solicitat sprijin de la Uniunea Europeană. În acest sens, guvernul susţinut de Partidul Democrat Liberal şi de Partidul Social Democrat a acţionat, după opinia mea, eficient, la scurtă vreme după instalarea guvernului, înainte ca efectele crizei mondiale să lovească din plin economia noastră, cu efecte greu de gestionat, iată, acordurile cu Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte instituţii financiare.

Vă pot spune că, în condiţiile crizei mondiale curente, multe ţări au înlocuit lipsa capitalurilor private cu bani publici. Nu în puţine cazuri, aceştia au venit de la instituţii financiare internaţionale, inclusiv de la Fondul Monetar Internaţional, ale căror fonduri au fost majorate în acest scop.

Vă amintiţi, desigur, că au existat dezbateri aprinse cu privire la necesitatea acordurilor. Vă pot spune, în cunoştinţă de cauză, că aceasta a fost o decizie responsabilă. Responsabilitatea apare, în primul rând, în lumina faptului că obiectivul fundamental al autorităţilor este convergenţa reală a nivelului de trai al românilor cu cel din Uniunea Europeană. Criza economică a întrerupt procesul de convergenţă, în mod brutal, şi a pus în evidenţă mai multe probleme privind eficienţa unor instituţii publice.

Încheierea la timp a acordurilor menţionate a atenuat recesiunea şi a scurtat perioada pentru care procesul de convergenţă a fost întrerupt. Este cert faptul că, în condiţiile unui volum ridicat al datoriei externe private, scadente pe termen scurt, şi al crizei de lichidităţi de pe pieţele externe, programul economic al Guvernului PD-L-PSD+PC, sprijinit de acordurile menţionate, a limitat impactul crizei internaţionale asupra României. A făcut acest lucru prin asigurarea unei finanţări relativ ieftine şi prin importul de credibilitate, dat de crearea unui cadru coerent pentru politicile publice.

Subsecvent, prima de risc percepută de investitorii străini pentru România a fost redusă, fluctuaţiile leului şi-au diminuat amplitudinea, cursul de schimb leu-euro stabilizându-se. Treptat, datoria externă pe termen scurt s-a redus. În acelaşi timp, rezerva valutară a crescut, în condiţiile în care o parte importantă a rezervelor minime obligatorii a fost eliberată pentru a asigura lichiditate pieţelor.

După o uşoară creştere determinată de deprecierea corectivă a leului, inflaţia s-a înscris pe un trend descendent. Totuşi, deşi a fost mult atenuată, recesiunea severă din anul 2009 nu a putut fi evitată.

În esenţă, aceste acorduri au fost cea mai importantă măsură anticriză a autorităţilor, deşi mulţi par să o ignore şi nu menţionează atunci când inventariază eforturile anticriză. Sumele primite au ajutat atât gospodăriile, cât şi firmele. Finanţarea externă obţinută a fost relativ ieftină. Stabilizarea cursului de schimb a însemnat protejarea economiilor în lei ale populaţiei şi ale resurselor financiare ale firmelor.

Mă voi referi, acum, la celălalt aspect, şi anume la pericolul ca aceste acorduri să fie întrerupte. Criza guvernamentală declanşată acum aproape o lună s-a transformat într-o criză politică al cărui rezultat riscă să fie neîndeplinirea angajamentelor asumate în acordurile menţionate. Această stare este similară cu aceea a unui bolnav care decide, de unul singur, să întrerupă un tratament care îl ajută.

Consider că situaţia actuală este chiar mai complicată decât cea existentă atunci când Guvernul, susţinut de PD-L şi PSD, a acţionat pentru a încheia la timp acordurile cu Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte instituţii financiare.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

România se confruntă în acest sfârşit de an cu probleme excepţionale, iar soluţionarea lor necesită măsuri excepţionale. Guvernul pe care vi-l propun şi Programul de guvernare pe care vi-l supun astăzi aprobării constituie soluţia adecvată pentru a depăşi dificultăţile şi a relua creşterea economică. Situaţia excepţională constă, întâi şi întâi, în faptul că şansele tratării corecte şi la timp a profundei crize economice în care se află ţara, sunt semnificativ reduse de criza politică.

În plus, vă semnalez că există o asimetrie periculoasă între evoluţiile economice şi întârzierea aplicării măsurilor structurale prevăzute în acordurile României cu Uniunea Europeană, cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca Mondială şi alte instituţii financiare.

Asimetria constă în faptul că, în timp ce criza financiară a determinat sectorul privat să facă ajustări necesare foarte severe, unele reforme structurale, menite să ducă la restructurarea şi eficientizarea cheltuielilor publice, sunt amânate. Este datoria sectorului public să elimine urgent această asimetrie.

Depăşind cu mult anticipaţiile cele mai pesimiste, economia a intrat adânc în recesiune. Populaţia şi firmele se confruntă, în continuare, cu dificultăţi financiare mari; estimările curente arată că produsul intern brut ar putea scădea anul acesta cu 8 procente, o scădere semnificativ mai mare decât se estimează, de exemplu, pentru Cehia sau Ungaria. Deşi este încă mai mică decât în multe ţări din regiune, rata şomajului a atins 6,9 procente, numărul de şomeri ridicându-se deja la 602.000 persoane, cei mai mulţi provenind din sectorul privat.

Criza a afectat profund, de asemenea, şi sectorul public. Recesiunea a atras scăderea veniturilor bugetare, dar datorită rigidităţilor din legislaţie, cheltuielile bugetare curente nu au fost reduse în mod corespunzător. Mai mult, astăzi există pericolul să tăiem din nou cheltuielile pentru investiţii pentru a menţine deficitul în limitele programate.

O dificultate în plus vine de la faptul că, în timp ce criza cere măsuri de austeritate, pe care sectorul privat le-a luat deja, mişcările sociale amplificate şi de atmosfera electorală, sunt orientate spre a impune relaxări suplimentare în aria bugetară. Aceste relaxări ar conduce la o depăşire a deficitului programat, de 7,3 procente din p.i.b., periclitând stabilitatea macroeconomică.

Relaxările suplimentare nu sunt justificate, din moment ce condiţiile iniţiale avute în vedere la stabilirea acestei ţinte nu s-au deteriorat, iar o serie de reforme au fost blocate.

O soluţie la problema bugetară a venit de la Fondul Monetar Internaţional. Criza economică este atât de profundă pe plan mondial şi în România, încât a determinat Fondul Monetar Internaţional să se abată de la o practică pe care nu a încălcat-o timp de 50 de ani.

Fondul Monetar Internaţional a acceptat ca jumătate din valoarea tranşelor eliberate să fie trimise direct la Ministerul Finanţelor Publice. Este încurajator să vezi că Fondul Monetar Internaţional, care este adeseori criticat pentru severitatea sa, a înţeles gravitatea situaţiei.

În aceste condiţii, ar fi în interesul României ca autorităţile să acţioneze în aceeaşi direcţie, adoptând la timp măsurile de politică economică agreate cu Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte instituţii financiare. Dar, se pare, că aceasta este astăzi problema: să decidem dacă suntem în stare să luăm aceşti bani sau nu.

Datele privind volumul comenzilor noi din industria prelucrătoare, precum şi indicatorii similari pentru alte sectoare, ne arată că economia şi-ar putea reveni curând. Pentru ca aceasta să se întâmple, este necesar să menţinem stabilitatea economiei, iar această stabilitate depinde acum de continuarea reformelor în sectorul public, reforme care condiţionează accesarea banilor.

Mă întreb: Oare suntem pe deplin conştienţi de consecinţele amânării reformelor ?

Dacă reformele cheltuielilor publice s-ar derula la timp, conform programului fiscal pe anul 2009, statul român ar avea nevoie de aproximativ 3,5 miliarde de euro până la sfârşitul acestui an, adică pentru mai puţin de două luni.

Amânarea reformelor face ca nevoile de finanţare ale statului român să crească către 5 miliarde de euro, pentru aceeaşi perioadă, în condiţiile în care nici Uniunea Europeană şi nici Fondul Monetar Internaţional nu vor mai acorda tranşele.

Iată cum, în estimarea noastră, instabilitatea politică determină creşterea costului statului român cu aproape 1,5 miliarde de euro. Această situaţie forţează Guvernul României, oricare ar fi el, să găsească aproape 5 miliarde de euro în mai puţin de două luni.

Poate cineva să creadă că asigurarea acestei finanţări este o sarcină uşoară?

Am trei argumente care subliniază clar că, dimpotrivă, este o sarcină dificilă, a cărei nerealizare ar avea consecinţe în lanţ.

În primul rând, suma este mare şi nu ar putea fi obţinută decât la costuri foarte ridicate.

În al doilea rând, chiar dacă ar dori să acorde bani cu împrumut, unele bănci au atins limitele sumelor pe care au voie să le împrumute statului român.

În al treilea rând, obţinerea unui împrumut de pe piaţa internaţională, în actualele condiţii, ar putea dura mai mult de două luni.

Cu astfel de nevoie de finanţare ale Guvernului, satisfăcute preponderent de la băncile din România, şansele ca economia să repornească mai devreme se amână şi ele. Băncile vor prefera întotdeauna un client sigur, cum este Guvernul. În aceste condiţii, băncile vor fi reticente să împrumute sectorul privat, adâncind asimetria la care m-am referit.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Criza politică actuală întârzie în mod major cuplarea economiei româneşti la trendul de revenire a creşterii economiei mondiale.

În ultimul timp, au început să se vadă semne ale ieşirii din criză în SUA, China, unele ţări cu economii mari din Europa. Creşterea şi comerţul global tind să-şi revină, pieţele de capitaluri şi-au reluat creşterea relativ rapidă, iar preţurile caselor, în Statele Unite ale Americii, se stabilizează. Mai mult, preţul petrolului revine la niveluri mai înalte, indicând deja creşterea cererii şi a anticipaţiilor că această tendinţă va continua.

Factorii care au dus la apariţia semnelor pozitive au fost, mai întâi, stimulii fiscali şi monetari. Acum, ei sunt înlocuiţi de refacerea încrederii. În aceste ţări, actorii economici încep să îndrăznească să aibă din nou încredere, iar încrederea are şanse să se refacă înainte de epuizarea stimulilor fiscali.

Odată refăcută încrederea, tot mai mulţi agenţi economici vor decide creşterea consumului şi a investiţiilor. Injecţiile monetare făcute anterior de băncile centrale se vor transforma în credit acordat sectorului privat, ceea ce va susţine creşterea globală. Mai devreme sau mai târziu aceste tendinţe se vor reflecta pozitiv şi asupra altor economii, inclusiv asupra economiei României. Dar nu ne este indiferent dacă vom resimţi semnele pozitive, printre primii sau printre ultimii. Am vrea să vedem cât mai curând că aceste forţe acţionează şi în România.

Permiteţi-mi să amintesc că, în principal, au existat patru canale, prin care criza internaţională a afectat România: comerţul, finanţarea externă, încrederea şi cursul de schimb. Simetric, ar fi de dorit ca economia mondială să influenţeze economia României, pe aceleaşi canale, grăbind reluarea creşterii economice. Din nefericire, criza politică împiedică acest lucru, în primul rând, în ceea ce priveşte refacerea încrederii şi, implicit, în ceea ce priveşte finanţarea externă. Iar de refacerea încrederii depind mai multe lucruri, inclusiv reluarea creditării sectorului privat, care este un factor important pentru ieşirea din recesiune.

Astăzi, în condiţiile în care economia mondială ar putea să-şi revine curând, şi, odată cu ea, şi cea românească, respectarea condiţiilor acordurilor cu instituţiile menţionate reprezintă un obiectiv critic pentru România. Este critic, pentru că de respectarea angajamentelor depinde reinstituirea încrederii.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Acordurile cu Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte instituţii financiare au fost încheiate şi, ulterior, aprobate de autorităţi, pentru a susţine Programul de guvernare construit de alianţa dintre Partidul Democrat Liberal şi Partidul Social Democrat.

Am auzit unele critici, potrivit cărora Programul de guvernare pe care-l propun este similar celui anterior. Vreau să fiu foarte explicit în această privinţă. Programul de guvernare, pe care îl prezint, reflectă, în partea dedicată economiei, măsurile-cheie prevăzute de acordurile menţionate. Acest program nu poate fi modificat, în liniile lui de forţă, fără a afecta baza acordurilor. Motivaţiile care au stat la baza încheierii acordurilor rămân la fel de actuale atât astăzi, cât şi în viitorul apropiat.

Programul de guvernare lansat în decembrie 2008, a necesitat rectificări pentru a reflecta noi măsuri de politică economică, pe care autorităţile trebuie să le implementeze, având în vedere criza economică şi dezechilibrele existente. În partea referitoare la alte domenii, cum ar fi cultura, protecţia consumatorului etc., obiectivele şi politicile prevăzute sunt cele corecte şi trebuie păstrate şi îndeplinite.

În ceea ce priveşte economia, obiectivele pe care ni le asumăm sunt acelea de a stopa declinul economic şi de a asigura condiţiile pentru reluarea creşterii economice sustenabile. Daţi-mi voie să detaliez: stoparea declinului economic depinde de continuitatea finanţării de la Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte instituţii financiare internaţionale, iar aceasta din urmă depinde, la rândul ei, de o serie de reforme.

Reformele vizează eliminarea barierelor care împiedică astăzi creşterea eficienţei cheltuielilor publice şi reorientarea lor într-o măsură mai mare spre investiţii. În mod concret, este vorba despre reformarea sistemului de salarizare din sectorul public şi restructurarea agenţiilor, reforma sistemului de pensii şi crearea unui sistem care să asigure responsabilitatea fiscală.

Toate aceste reforme trebuie să se regăsească în bugetul pe anul 2010. Au mai rămas aproape 2 luni până la sfârşitul anului, un interval scurt, dar totuşi suficient pentru a parcurge etapele necesare aprobării acestor reforme. Pentru aceasta, trebuie ca autorităţile să ia, în următoarele săptămâni ale acestui an, şi nu mai târziu, o serie de decizii, care necesită o voinţă politică puternică. Este nevoie, în primul rând, de voinţă politică pentru menţinerea ţintei de deficit bugetar, pentru 2009, la 7,3 procente din p.i.b., aşa cum este agreat cu instituţiile menţionate.

Este nevoie de voinţă politică, pe care vă invit să o manifestaţi, începând chiar de astăzi, pentru instalarea unui guvern pe deplin funcţional, un guvern care să supună aprobării Parlamentului proiectul de buget pentru anul 2010, având ca parametru de bază respectarea unui deficit bugetar consolidat de 5,9% din p.i.b., conform angajamentelor.

Noul guvern va trebui să înainteze Parlamentului, spre aprobare, până la sfârşitul lunii noiembrie 2009, un proiect al Legii responsabilităţii fiscale, care să impună ordonatorilor de credite bugetare multianuală şi încadrarea în prevederile bugetare aprobate. Aceasta va împiedica continuarea practicii păguboase a rectificărilor bugetare, de cele mai multe ori motivată pur politic.

Din acelaşi motiv, Legea salarizării unitare a personalului bugetar şi cea a restructurării agenţiilor guvernamentale trebuie adoptate fără întârziere. Mai mult, România are nevoie de noua Lege a pensiilor, care să elimine privilegiile nemeritate. Dacă raţiunile morale nu sunt de ajuns pentru elimina astfel de privilegii, atunci trebuie să spun că, în forma actuală, legislaţia în domeniu nu asigură sustenabilitatea bugetului de pensii.

Cu alte cuvinte, la un moment dat, nu vor mai fi bani pentru pensii, privilegiate sau nu. Nu ne permitem să ajungem acolo. Trebuie să ţinem seama de evoluţiile demografice, dacă dorim ca generaţiile viitoare să beneficieze de drepturi de pensii, aşa cum beneficiază generaţia actuală.

Respectarea condiţiilor acordului de finanţare nu reprezintă, însă, singurul obiectiv pe care guvernarea trebuie să-l urmărească în mod prioritar în perioada următoare. La fel de importante sunt măsurile care, aşa cum am menţionat, vizează relansarea economică. În general, aceste măsuri sunt cele care stimulează investiţiile şi cresc eficienţa acestora. În mod particular, în sectorul public din România este nevoie să crească atât volumul investiţiilor, cât şi eficienţa cheltuielilor publice. Reforma sectorului public şi eficientizarea acestuia sunt importante pentru că, în ultimă instanţă, contribuie la îmbunătăţirea standardului de viaţă al cetăţeanului.

Reformele pe care le-am menţionat mai sus, trebuie adoptate anul acesta, dar o serie de alte măsuri trebuie adoptate în anii următori, pentru a asigura atingerea următoarelor obiective: continuarea protejării acelor categorii de populaţie afectată grav de criza economică; creşterea volumului de investiţii publice, efectiv realizate, cu efecte pozitive asupra creşterii numărului de locuri de muncă; aplicarea de măsuri temporare, de sprijinire a sectorului real al economiei, în linie cu regulile Comisiei Europene şi în limitele constrângerilor bugetare; creşterea semnificativă a gradului de absorbţie a fondurilor de la Uniunea Europeană şi a eficienţei utilizării acesteia; reducerea fraudei fiscale şi a arieratelor din economie; controlul eficient al cheltuielilor curente de administrare, pentru a nu periclita îndeplinirea obiectivelor fiscale în 2010 şi a nu conduce la reduceri substanţiale şi nedorite ale cheltuielilor de investiţii, cu efecte negative asupra redresării economiei; continuarea procesului de consolidare fiscală şi a agendei de reforme structurale, începând cu anul 2010, pentru a nu deteriora perspectivele de adoptare de facto a monedei euro la 1 ianuarie 2015; adoptarea Legii responsabilităţii fiscale până în martie 2010, care să instituie un cadru de proiectare şi implementare a planurilor fiscale multianuale; eliminarea cheltuielilor în exces la nivelul întreprinderilor de stat; continuarea reformării şi simplificării sistemului de salarizare în sectorul public; adoptarea de măsuri pentru eficientizarea comportamentului autorităţilor publice locale, astfel încât să fie minimizate riscurile de natură fiscală provenind din activitatea acestora; accelerarea procesului de descentralizare a administraţiei publice.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Starea financiară a ţării este în acest moment sub control, dar trebuie să fim conştienţi şi de ce se întâmplă dacă, de exemplu, bugetul pe 2010 nu este aprobat rapid în parametrii agreaţi.

Neaprobarea bugetului echivalează cu pierderea credibilităţii, dar exact credibilitatea a fost un considerent major pentru care au fost încheiate aceste acorduri.

Astăzi suntem din nou într-o situaţie dificilă. Starea financiară a ţării este afectată considerabil de criza politică. Consecinţele neîndeplinirii angajamentelor din acorduri pot fi similare sau mai grave decât cele care ar fi apărut dacă acordurile nu ar fi fost perfectate.

De aceea, în ceea ce priveşte finanţarea deficitului bugetar în lunile următoare, nu avem timp nici pentru amânări, nici pentru ezitări, nici pentru erori. Acestea ar avea consecinţe serioase şi în lanţ pentru populaţie şi pentru companii.

Neadoptarea măsurilor menţionate sau adoptarea lor cu întârziere ar pune din nou presiuni pe leu. Deprecierea leului, din această cauză, ar echivala cu pierderea de importante resurse financiare în multe sectoare, inclusiv în sectorul gospodăriilor. Deja leul este sub presiune. Acest lucru s-a văzut în scăderea valorii leului, de la aproximativ 4,2 lei pentru un euro la sfârşitul lunii septembrie la 4,3 lei pentru un euro la sfârşitul lunii octombrie.

Mai mult, economiile în valută ale populaţiei au crescut în detrimentul economiilor în lei. Aceste tendinţe arată scăderea încrederii populaţiei în perspectivele implementării reformelor necesare.

Am spus încă de la început că o eventuală amânare sau pierdere a finanţărilor de la instituţiile financiare ar fi greu de compensat cu împrumuturi private externe în volumul necesar şi la costuri acceptabile. Dar, este la fel de dificil de obţinut un împrumut pe piaţa internă.

Aşa cum am arătat, pentru această piaţă, echivalentul a aproape 5 miliarde de euro este o sumă mare. O astfel de cerere va determina schimbări în comportamentul potenţialilor finanţatori. Ei ar putea exploata situaţia dificilă a bugetului public. Costul finanţărilor ar putea creşte rapid, chiar fără ca sumele oferite să fie la nivelul dorit de Guvern.

Mai mult, perioadele pentru care împrumuturile ar fi acordate ar scădea drastic. Curba randamentelor s-ar putea inversa, ceea ce s-ar traduce în creşterea datoriilor pe termen scurt. Cu greu ar putea fi oprită spirala ratelor dobânzii, care se va reflecta în creşterea cheltuielilor bugetare.

Creşterea ratelor dobânzii acum, în perioada crizei, ar afecta, de asemenea, şi procesul de creditare a sectorului privat, care s-a reluat recent foarte timid. Aceasta ar amâna în mod semnificativ procesul de reluare a creşterii economice.

Mai rău, ratele relativ mari ale dobânzii ar coexista cu presiuni de depreciere a monedei naţionale, ceea ce ar putea afecta negativ inflaţia. Această evoluţie nu ar întârzia să afecteze şi situaţia sectorului financiar, având în vedere ponderea ridicată a creditelor în valută, în totalul creditelor acordate sectorului privat.

Mulţi ar putea spune că această viziune este prea pesimistă şi că Banca Naţională a României ar putea acţiona astfel încât unele dintre consecinţele menţionate aici de mine să fie contracarate.

Este adevărat că de multe ori Banca Naţională a României a fost nevoită să repare derapajele altor politici. Toate aceste reparaţii au avut însă costuri mari, dar cred că astăzi nu ne mai permitem aceste costuri, fără a periclita obiectivul adoptării monedei euro în 2015.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

În programul de guvernare propus se arată clar că Guvernul doreşte să menţină cotele de impozitare a venitului şi profitului, precum şi a taxei pe valoarea adăugată la valorile existente, 16 procente şi respectiv 19 procente, pe parcursul perioadei de guvernare.

Totodată, Guvernul va promova o politică fiscală transparentă şi predictibilă, având ca scop final îmbunătăţirea mediului de afaceri.

Există şi opinia că soluţia la ieşirea din criză o constituie reducerea impozitelor, dar se ştie că viitorul creşterii economice depinde de menţinerea stabilităţii macroeconomice. Din această perspectivă, o reducere a impozitelor în această perioadă ar fi în contradicţie cu scopul menţinerii stabilităţii.

Pe de altă parte, mulţi analişti şi politicieni vorbesc despre creşterea impozitelor ca soluţie la problemele financiare cu care se confruntă sectorul bugetar. Nu împărtăşesc această viziune. Dimpotrivă, cred că date fiind condiţiile concrete, este o soluţie greşită, nu doar pentru că suntem în recesiune şi creşterea impozitelor ar reduce şi mai mult puterea de cumpărare a populaţiei sau puterea de a investi a firmelor, dar mai ales pentru că problemele sectorului public sunt în aria cheltuielilor.

În domeniul finanţelor publice provocările sunt enorme. Politica fiscală prociclică a stimulat comportamente iraţionale. În ultimii ani cheltuielile bugetare au atins niveluri nesustenabile. Cel mai mare deficit bugetar s-a atins în 2008, în timp ce sectorul privat îşi restrângea deficitul extern.

Aceste comportamente s-au reflectat în creşterea în ritmuri iresponsabile a salariilor şi în scăderea eficienţei cheltuirii banului public. Cheltuielile publice cu salariile s-au dublat în trei ani, dar mărimea şi calitatea infrastructurilor şi serviciilor au rămas mult în urmă.

Cu aceste tendinţe bugetul public ar fi avut probleme, chiar dacă expansiunea economiei ar fi continuat. Criza nu a făcut decât să scoată în evidenţă ineficienţa sistemului finanţelor publice şi să arate brutal necesitatea imperioasă a ajustărilor.

Faptul că există dificultăţi în finanţarea cheltuielilor bugetare nu este un rezultat exclusiv al crizei. Dificultăţile sunt cauzate mai degrabă de modelul nesustenabil al cheltuielilor.

Criza nu a făcut decât să pună în lumină acest caracter. Ştiu că pare cinic, dar criza economică oferă, în acelaşi timp, o şansă pentru restructurarea cheltuielilor.

O creştere a impozitelor ar fi ineficientă dacă nu ar fi precedată de restructurarea sectorului privat, din care să rezulte scăderea cheltuielilor bugetare. Altminteri, veniturile mai mari din rate de impozitare crescute ar servi la conservarea unui model nesustenabil al cheltuielilor bugetare.

Iată motivul principal pentru care în programul de guvernare am vorbit despre menţinerea cotei unice la 16% şi a t.v.a.-ului la 19%.

Vă mărturisesc, doamnelor şi domnilor parlamentari, că solicitând votul dumneavoastră de încredere, nu ignor nimic din tot ce s-a întâmplat în timpul de când am acceptat mandatul încredinţat de preşedintele României.

Am analizat în profunzime, cu maximă atenţie şi cu deplină răspundere toate mesajele pe care mi le-aţi trimis. Sunt multe şi exprimate într-o diversitate de forme, culminând cu faptul că în cursul audierilor din comisiile de specialitate, dintre cei 14 membri ai cabinetului propus, numai doi au primit aviz favorabil. Eu însumi, în tot acest timp, am primit îndemnuri directe sau indirecte să renunţ la mandat sau avertismente că nu îmi veţi da votul. Respect toate aceste puncte de vedere potrivnice şi le sunt recunoscător tuturor celor care şi-au exprimat deschis atât opiniile, cât şi deciziile.

Vă rog, totuşi, să-mi îngăduiţi să constat că am avut parte de o serie întreagă de antepronunţări, de un verdict dat înainte de a-mi fi fost ascultate în plenul Parlamentului argumentele cu care îmi susţin solicitarea de a primi votul dumneavoastră de încredere.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Am lucrat la Fondul Monetar Internaţional patru ani. În această perioadă am văzut multe situaţii de criză în alte ţări. Unele dintre acestea s-au desfăşurat extrem de rapid. Această experienţă m-a învăţat, însă, să identific priorităţi şi mai ales să găsesc soluţii. Pentru România este nevoie de soluţii pentru două probleme care, aşa cum am arătat, nu suportă niciun fel de amânare. Le repet: asigurarea finanţării cheltuielilor statului din acest sfârşit de an, fără nicio depăşire a deficitului bugetar de 7,3% din produsul intern brut şi pregătirea economiei româneşti în vederea reluării creşterii cât mai curând. Nici prima, nici a doua problemă nu au cum să fie soluţionate fără a asigura de urgenţă adoptarea de către un Guvern cu depline puteri a proiectului bugetului pe 2010, pentru a putea fi trimis Parlamentului spre dezbatere şi aprobare şi fără a garanta, tot în regim de urgenţă, baza financiară a acoperirii deficitului bugetar şi a relansării creşterii economice.

Soluţionarea grabnică a acestor probleme a fost luată în calcul atunci când am alcătuit echipa ministerială. Un Guvern cu oameni noi la ministerele cheie, la finanţe şi la alte departamente de care depind în mod fundamental execuţia bugetară la sfârşitul anului şi alcătuirea fără întârziere a proiectului de buget pentru 2010 ar fi fost un eşec garantat.

Nu a mai rămas deloc timp pentru acomodări. Ţara are nevoie de stabilitate şi de un Guvern învestit de Parlament care să apese de îndată pe accelerator şi să demareze cu viteză.

Iată, onorat corp legiuitor, argumentele care mă îndreptăţesc să solicit astăzi un vot de încredere.

Vă mulţumesc. (Aplauze din partea Grupurilor parlamentare ale PD-L.)

Domnul Mircea-Dan Geoană:

Mulţumesc.