Parliamentary debates

Domnul Dan-Ştefan Motreanu:

Invit la microfon pe domnul deputat Vasile Popeangă. Se pregăteşte doamna deputat Tamara Ciofu.

Domnul Vasile Popeangă:

Mulţumesc, domnule preşedinte de şedinţă.

Declaraţia mea politică se intitulează: "Victimizarea, ca politică de stat".

De prea multă vreme vedem sub cupola acestui Parlament tot soiul de personaje care şi-au făcut o adevărată politică la nivel naţional din a se da victime. Se plâng că sunt permanent victime ale occidentului, ale orientului, ale comunismului sau ale capitalismului actual. Se consideră o bărcuţă de hârtie pe o mare dominată de atâtea uragane, a căror declanşare depinde de o vorbă sau o trăsătură de condei într-o cancelarie a lumii, într-o secţie de tribunal sau de poliţie, într-un sediu de partid. Genul fatalist stă toată ziua repetând în oglindă figura încrucişatului mâinilor sau a datului din umeri.

Colegii ne sunt duşmani, vecinii ne sunt duşmani, istoria ne e duşmană, vremea are ceva cu noi, iar duşmanii adevăraţi sunt neapărat canibali. Preocupaţi să se plângă şi să se gudure pe lângă mai-marii planetei sau ai meleagurilor natale, noile înalte Porţi sau reprezentanţele lor pe plaiurile mioritice, uită că, în realitate, ei îşi sunt cel mai mare duşman. A pune mâna la treabă, a-şi respecta angajamentele, a-şi recunoaşte defectele şi a-şi corecta greşelile sunt elemente ale procesului de deşteptare naţională a acestor persoane.

După aceea, nimeni nu se va mai aştepta ca noi, ca neam, să stăm cu mâna întinsă. Căci şi noi ca neam, de mulţi ani ne-am obişnuit să ne plângem: suntem trădaţi, manipulaţi, ignoraţi, divizaţi de duşmanii din afară şi dinăuntru. Ne-au asasinat liderii, ne-au pus căluşul în gură, ne-au împărţit ţara şi bunurile cum au vrut. Dar noi, noi unde eram? Stăteam şi priveam cu ochii înlăcrimaţi cum suntem călcaţi în picioare de cei pentru care nu există decât dorinţa de a domina, de a cuceri şi de a avea putere şi de cozile de topor ale acestora. Şi în drumul lor către aceste obiective, n-au pregetat să ne dea pe toţi la o parte. De cele mai multe ori, nici n-a fost nevoie. Ne-am dat singuri la o parte. Asta ne-a salvat, poate, ca populaţie, dar nu ne-a făcut prea bine ca naţiune.

Am învăţat atât de bine statul cu capul plecat. E adevărat că nu 1-a tăiat definitiv nicio sabie, dar i-a lăsat multe răni adânci şi cicatrici pentru aducere-aminte.

Însă celor care au pretenţia să conducă această ţară nu le este admis să se plângă mai rău decât ţaţa Floarea că nu i-a mai ouat ieri găina. Dar s-a văzut că victimizarea, ridicată la rang de politică de stat, a fost folosită pentru a câştiga simpatia omului de rând, pentru a atrage voturi de la inima cea milostivă a românului, cunoscut ca suflet de mamă pentru cei nevolnici. Cum se face însă că aceiaşi "zmei" atotputernici ai campaniilor electorale, pentru care nicio încercare a puterii nu este prea grea, scâncesc la primul cuvânt acuzator venit din partea oricui le descoperă matrapazlâcurile şi incompetenţa? A te da lovit în aripă a devenit sport naţional. Întotdeauna alţii sunt de vină, tu, cel ce-ai fost la putere eşti perfecţiunea întruchipată, ai făcut totul ca la carte şi mai bine decât atât, iar dacă în urma activităţii tale dezastrul s-a instalat ca la el acasă, alţii sunt de vină. Tu nu eşti decât o biată victimă. Dacă ai luat şpăgi nesimţite, alţii sunt de vină. De fapt, ei le-au luat, tu ai fost doar în slujba neamului. Păcat că te trădează ca beneficiar conturile grase, vilele şi maşinile pe care nu le aveai când te-ai apucat de politică...

Interesant este că nimeni nu spune: "sunt un nepriceput", "sunt un şpăgar", "sunt o marionetă", "sunt un mincinos", "sunt un escroc care înşeală încrederea oamenilor de rând ca să-i fie lui bine". Nu, toţi aceştia nu sunt deloc aşa, ci ei sunt "victimele de profesie". Numai că faptele lor îi arată ce sunt în realitate. Pentru că un nepriceput, un mincinos, o marionetă nu va lăsa în urma sa decât haos, suspine şi lacrimi. Un şpăgar ori un escroc nu va lăsa în urma sa decât bugete secătuite şi anchetatorii vor fi cârduri-cârduri pe urmele sale...

S-au arătat vreodată, în istorie, un Vlad, un Ştefan, un Mihai, un Mircea, un Cuza a fi slabi, s-au dat vreodată victime? Păi i-ar mai fi urmat românii dacă ar fi fost slabi? Am fi fost şi astăzi o parte din noi paşalâc turcesc, alţii eram sub ruşi şi ce mai rămânea din ţara lui Burebista vorbea maghiara ca limbă oficială! Nu, aceşti mari bărbaţi de stat s-au dovedit oameni care nu s-au plâns niciodată, ci au scrâşnit din dinţi...

Domnul Dan-Ştefan Motreanu:

Vă rog să vă pregătiţi să încheiaţi.

Domnul Vasile Popeangă:

...şi au mers mai departe, chiar cu preţul vieţii! De-aici poţi vedea care este adevăratul interes: cu cât este omul mai plângăcios, cu atât îl interesează mai mult buzunarul său, soarta proprie, iar asta se vede şi în modul în care îi reprezintă pe cei care l-au trimis în Parlament.

Mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Dan-Ştefan Motreanu:

Vă mulţumesc şi eu.

Vă reamintesc că de săptămâna aceasta avem şi un cronometru care vă poate sta la dispoziţie şi vă rog să îl urmăriţi şi să vă încadraţi în timp, în cele trei minute prevăzute de Regulament.