Parliamentary debates

Domnul Daniel Florea:

"Dreptul la viaţă"

Nu întâmplător am ales acest subiect în această perioadă, primăvara fiind anotimpul altfel definit - anotimpul sinucigaşilor.

Problematica sinuciderii este una destul de complexă şi imposibil de definit printr-un scurt cuvânt. Se pare că la sinucidere ajung de obicei persoanele care cad într-o extremă a vieţii, în ghearele deznădejdii. În umbra morţii se ajunge şi din pricina lipsurilor de tot felul, a greutăţilor vieţii şi, mai ales la tineri, din cauza unei comunicări deficitare cu cei din jur şi a lipsei de iubire.

Realitatea sinuciderii devine un spectru din ce în ce mai apropiat şi mai ameninţător. Organizaţia Mondială a Sănătăţii vorbeşte de un val sau o epidemie de suicid acum, când la nivel mondial o persoană se sinucide la flecare trei secunde, iar pentru fiecare din acestea există alte 20 ce au încercat să-şi ia viaţa. Mortalitatea din această cauză a fost mai mare decât cea a victimelor înregistrate în urma accidentelor rutiere.

Suicidul în România se situează peste media europeană la grupele de vârstă cele mai predispuse, adică adolescenţii între 15 - 19 ani şi adulţii cu vârste între 50 şi 54 de ani, conform unui studiu Eurostat prezentat în 2014. În România, sinuciderea în rândul tinerilor cu vârste între 15 şi 19 ani înregistrează o rată de 6,3 decese la 100.000 de locuitori, comparativ cu media europeană de 4,6. În cazul grupei de vârstă 50 - 54 de ani, România are o rată de 22 de sinucideri la 100.000 de locuitori pentru ambele sexe, comparativ cu 18,3 media europeană. În 2013, conform Institutului de Medicină Legală "Mina Minovici", în România s-au înregistrat 2.721 de cazuri de suicid.

Dincolo de explicaţiile pertinente, o tăcere şi o tristeţe aparte se aştern în inimile noastre când prin mass-media auzim, din ce în ce mai des, de sinucideri. Încă o persoană care nu şi-a găsit rostul, încă un om care a încetat să lupte, încă un înfrânt pe drumul vieţii...

Am auzit spunându-se că există la unele persoane o predispoziţie înnăscută spre negativism, spre înstrăinare, spre suicid chiar. În plus, cu toţii am aflat încă de pe băncile liceului că optimismul şi pesimismul ţin de firea noastră şi că n-ai ce face dacă te-ai născut cu o astfel de trăsătură temperamentală. Într-o astfel de ecuaţie, e periculos de uşor să afirmi că Dumnezeu este de vină pentru slăbiciunea firii celor ce-şi iau singuri viaţa.

E imperios necesar să tăiem pesimismul exagerat (deznădejdea), să încurajăm buna dispoziţie, să încurajăm optimismul. Trebuie depistate din timp persoanele cu disponibilitate mărită spre suicid şi ajutate să depăşească starea nefericită în care se zbat.

Orice zdruncinare a echilibrului favorizează sinuciderea, iar oamenii îşi iau viaţa cu mai multă uşurinţă atunci când structura socială suferă modificări importante. Orice fel de anomie: economică, familială, intrapersonală favorizează creşterea ratei sinuciderilor. Crizele industriale sau financiare, şomajul, schimbările şi conflictele profesionale, absenţa statutului profesional sau nesiguranţa acestuia, izolarea socială, angoasa marilor oraşe, alcoolismul, destrămarea familiei, afecţiunile cronice şi pierderea credinţei sunt tot atâtea coordonate ce pot conduce la o conduită suicidară.

Unii încearcă să se sinucidă, alţii pot face gesturi suicidare care sunt chemări în ajutor sau încercări de a face cunoscut cât de adâncă, cât de mare este disperarea lor.

Între 60% şi 80% dintre persoanele care au comis suicid au comunicat intenţia lor, într-o formă sau alta, din timp. Problema e că nu a fost nimeni care să-i asculte. Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că majoritatea cazurilor de suicid care se întâmplă anual ar fi putut fi evitate dacă ar fi fost adoptate soluţii adecvate de comunicare de către autorităţile sanitare naţionale.

O iniţiativă lăudabilă am întâlnit la Cluj, unde nu de foarte mult timp a fost înfiinţată Alianţa Română de Prevenţie a Suicidului, dar care a lansat prima linie gratuită de consiliere telefonică, la nivel naţional, pentru persoane aflate în criză suicidară şi apropiaţii acestora.

Consider că, alături de aceste iniţiative, este extrem de necesară o lege simplă care să prevadă ca prin numărul unic de urgenţă 112, orice pacient să poată beneficia de asistenţă psihologică gratuită zi şi noapte, atunci când gândurile negre îi dau târcoale, atunci când disperarea îl cuprinde, să poată apela la un psiholog.