Parliamentary debates

Domnul Marius Rogin:

Intervenţie intitulată "2 Mai - Ziua Infanteriei Române"

Infanteria reprezintă componenta principală a Forţelor Terestre şi este destinată să desfăşoare operaţii decisive, independent sau împreună cu celelalte arme, în orice zonă şi pe orice direcţie.

Pentru că istoricul infanteriei române este unul plin de evenimente, se cuvine ca măcar la ceas aniversar să aruncăm o privire înapoi, scoţând în evidenţă măcar o parte din numeroasele fapte săvârşite de infanteriştii români, aducându-le în acest fel mulţumirile noastre, ale celor care le suntem încă datori.

În baza prevederilor Tratatului de la Adrianopol, încheiat între Rusia şi Turcia după războiul ruso-turc din 1877, care stipulau că Ţările Române obţin dreptul să-şi organizeze "un număr de gărzi înarmate pământene", adică să-şi înfiinţeze propria lor putere militară, "a cărei număr şi întreţinere vor fi stabilite de domni, împreună cu divanele lor", la 30 aprilie 1830 s-a hotărât "formăluirea în Valahia a şase batalioane pedestrime şi şase escadroane călărime a străjii pământeşti". Din aceste forţe au fost create trei regimente mixte: Bucureşti, Ploieşti, Craiova. În acelaşi timp, şi în Moldova au luat fiinţă un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie din care s-a înfiinţat primul regiment mixt, cu garnizoana la Iaşi.

La începutul Operaţiunii Barbarosa, Armata Română avea 19 divizii de infanterie active: 1-11, 13-15, 18-21 Infanterie şi Divizia de gardă. Diviziile 12, 16 şi 17 Infanterie au fost desfiinţate în 1940, când teritoriile din care erau recrutate au fost pierdute. Divizia de Infanterie a fost organizată după model german: trei regimente de infanterie, un grup de recunoaştere/cercetare parţial motorizat, o companie AT (6 Schneider cal. 47 mm, model 1936), un batalion de pionieri şi două regimente de artilerie. Avea un efectiv de 17 500 militari. Principala armă de infanterie era puşca de producţie cehoslovacă ZB (Zabrojovka Brno) model 1924. Aceasta era însă o versiune modificată a puştii germane Mauser 98K. Trupele române erau bine înzestrate cu armament modern de infanterie. Principala slăbiciune se găsea însă în dotarea artileriei. O divizie română de infanterie avea doar jumătate din puterea de foc a unei divizii de infanterie germană şi era oarecum egală cu cea a unei divizii de infanterie sovietice, care avea însă mai puţini soldaţi. Un alt handicap important era mobilitatea scăzută. Majoritatea mijloacelor de transport era hipotractată. După campania din 1941, diviziile de infanterie din România şi Transnistria (5,6,7,9,11,13,14,15) au fost în întregime reechipate şi reorganizate în timpul iernii.

În primăvara anului 1942, regimentul de infanterie a primit o companie de cercetare şi o companie de pionieri. Numărul de batalioane a fost redus de la 3 la 2, dar plutonul a fost întărit de la 3 grupe (30 de oameni) la 4 grupe (40 de oameni). În octombrie 1942, capacitatea de luptă anti-tanc a diviziilor de infanterie aflate pe front a fost întărită cu un pluton de tunuri AT cal. 75 mm. După reorganizare, divizia de infanterie a fost redusă la 13 500 militari, dar avea o putere de foc mai mare.

Dimensiunea istorică însă a Forţelor Terestre şi a biruinţelor lor, izvorăşte din vremuri imemoriale, începând cu anonimii luptători pedeştri. Istoria armatei de uscat reprezintă o însumare a istoriilor armelor şi specialităţilor ce au compus-o dintotdeauna şi o compun şi în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tunurile, artileria, geniul, apărarea NBC etc.

Infanteria, ca armă de bază a sistemului militar românesc, era organizată în şapte regimente, constituite fiecare din două batalioane a câte patru companii.

Politica militară a lui Alexandru Ioan Cuza s-a materializat atât în legile organizării armatei române, cât şi în măsuri importante, care au dus la înfiinţarea Statului Major General, a primelor comandamente militare (din Moldova, Muntenia şi Oltenia) care au început să funcţioneze încă din anul 1860 şi să-şi desfăşoare activitatea după un regulament propriu, precum şi prin apariţia primelor comitete consultative şi inspectorate de armă.

Instituţia inspectoratelor de armă poate fi sesizată încă din anul 1860, când bugetul Oastei Moldovei prevedea înfiinţarea unui post de inspector al infanteriei cu gradul de general, însă consacrarea a survenit ceva mai târziu. Inspectoratul infanteriei a luat fiinţă abia în anul 1912, cu mult după cele ale cavaleriei, artileriei şi geniului, instituite în anii 1873, 1875 şi respectiv 1887, probabil datorită faptului că problemele specifice erau rezolvate prin comandanţii regimentelor şi diviziilor, iar la nivelul ministerului de către comitetul consultativ al armei.

Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României urma să fie consolidată prin participarea oştirii române, implicit a Forţelor Terestre, la Războiul ruso-turc, primul conflict armat de anvergură din epoca modernă a istoriei noastre militare. România dispunea la acea vreme de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată. În cadrul infanteriei, unitatea de bază era regimentul, compus din batalioane, iar acestea din companii. Corpul de armată avea în compunere, pe lângă cele două divizii de infanterie şi o brigadă de călăraşi, un regiment de obuziere, un batalion de pionieri, iar divizia, pe lângă cele două brigăzi de infanterie, mai avea unităţi şi subunităţi de artilerie şi un batalion de vânători.

În momentul intrării în cel de-al doilea război mondial, România avea un organism militar structurat şi înzestrat corespunzător vremii, cu un potenţial uman de 1 170 000 militari, reprezentând 8,5% din populaţia ţării. Infanteria, arma de bază a Forţelor Terestre, era cuprinsă în 19 divizii, ca mari unităţi tactice ale armei, structurate fiecare pe câte trei regimente de infanterie, două de artilerie, ambele categorii constituind, fiecare, câte o brigadă de infanterie şi, respectiv, de artilerie, precum şi pe elemente indivizionate (subunităţi de pionieri, transmisiuni, artilerie anticar şi artilerie antiaeriană).

În timpul celui de-al doilea război mondial s-a ivit un prim moment istoric în care noţiunea de Forţe Terestre a corespuns unei sfere de cuprindere unitare a tuturor armelor din compunerea lor. De pildă, în Ungaria şi Cehoslovacia au luptat în plus un corp de armată, o divizie de infanterie şi două de cavalerie, iar în Austria un regiment care de luptă, faţă de cele două armate, patru corpuri de armată, nouă divizii de infanterie, una de munte, două de cavalerie, prevăzute în protocolul din 26 octombrie 1944.

Pentru noi, cei de astăzi, este foarte important trecutul. Avem, printre obligaţii, şi pe aceea de a nu lăsa ca timpul să şteargă din memorie acest trecut plin de istorie. Timpul, care prăvăleşte viitorul peste noi, nu ne permite decât cel mult să apelăm la metoda drumului critic. O schimbare, cât de mică, provoacă emoţie şi sugerează un nou start. Cu paşi mari sau mici, chiar pe drumul critic, nu ajungem nicăieri dacă ne abatem de la "ieri, astăzi, mâine".

Adevărul spune că omul, doar el, dă viaţă şi uneşte pe "ieri" cu "astăzi" de "mâine". Aşa cum managerul pune accent pe resursa umană, o speţă a sa, comandantul, şeful militar, se bazează pe combatanţii, pe luptătorii săi. Fără ei nu poate fi logic definit, nu şi-ar avea rostul.

Ieri era pedestrimea cea care a plămădit infanteria, iar gloria sa a umplut paginile manualelor de istorie. Azi se cuvine să preţuim ceea ce am avut ieri, pentru ca mâine să putem construi ceva şi mai durabil.

La mulţi ani, Infanteriei române!