Parliamentary debates

Domnul Emilian Valentin Frâncu:

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

De o bună bucată de vreme suntem martorii unui război fratricid, în care se înfruntă preşedintele şi primul-ministru. Acest conflict a devenit atât de dur şi atât de acaparator, încât nimeni nu mai ştie, azi, cu precizie cum a început totul, care a fost primul gest ce a dus la ripostă şi în ce a constat riposta la ripostă.

Am stat de vorbă, în cele câteva săptămâni de vacanţă parlamentară, cu diverşi cetăţeni care au venit la mine să îmi prezinte multele probleme care îi preocupă. Invariabil, după ce mi-am notat aspectele semnalate şi le-am spus cam cum văd eu soluţionarea chestiunilor respective, fiecare din ei şi-a manifestat, într-un fel sau în altul, preocuparea faţă de situaţia de insuportabil conflict la care s-a ajuns între preşedinte şi primul-ministru.

Îmi permit să citez, din memorie, cuvintele unui cetăţean din Râmnicu-Vâlcea. "Acest ianuarie, cu scandalul bileţelelor şi cu tot ce decurge acum din el, mă face să retrăiesc starea de spirit de la începutul anului 1999, când ţara era în fierbere din cu totul alte motive. Sunt vremuri interesante, nu mă mai pot dezlipi de televizor când e ora ştirilor de mare audienţă, e palpitant şi cred că nu numai mie îmi pulsează adrenalina la maximum. Dar am ajuns la o asemenea stare de încordare, încât simt că mă apropii de pragul insuportabilului".

Nu mi-am propus, în această declaraţie politică, să spun eu care anume din cei doi preopinenţi greşeşte în actuala stare de lucruri. Acest "banal amănunt" - cu ghilimelele de rigoare - este evident pentru oricine s-a uitat, cât de cât, la televizor şi a citit ziarele apărute în ultimii doi ani. Nici nu am eu căderea să despic, precum biblicul Moise, apele unei mări învolburate, ca să spun: "Iată, pe aici trebuie să mergem, dacă vrem să ieşim din impas".

Dar nu este mai puţin adevărat că trebuie să ne întrebăm - şi, cu siguranţă, asta o facem cu toţii - cine câştigă şi cine pierde de pe urma conflictului. Aş începe cu partea a doua a întrebării, fiindcă răspunsul este ceva mai uşor de dat. De pierdut, pierde toată lumea, inclusiv acela care crede că are de câştigat. Începând cu cetăţeanul de rând, trecând prin instituţiile statului şi sfârşind unde dorim să punem punct şi să tragem linie, toată lumea are câte ceva de pierdut.

Fireşte, cauzele pentru care s-a ajuns aici sunt extrem de importante. Nu puţini încearcă să dea impresia că sunt pe cale să descifreze aceste cauze, dar se opresc întotdeauna înainte de a ajunge la capătul drumului, înainte de a căuta un pic mai departe. Personalitatea fiecăruia dintre protagonişti este importantă şi nu trebuie neglijată, dar nu ne putem limita la o asemenea explicaţie, mult prea simplistă, după părerea mea.

Asemenea conflicte, mocnite sau nu, între preşedinte şi primul-ministru, au existat în mai toate guvernările precedente. Ele nu au ajuns la paroxismul de acum, însă nici nu pot fi minimalizate sau ignorate. Prin urmare, cauza trebuie căutată în însăşi întocmirea instituţională la vârf a statului şi, evident, în Constituţie şi în legile organice care reglementează existenţa a două centre de putere în sfera executivului: unul la Guvern, celălalt la Palatul Cotroceni.

În mod normal, ar trebui să avem un legislativ puternic Parlamentul, un executiv unic Guvernul şi un reprezentativ de nădejde - şeful statului. Aici ar trebui să punem "punctul pe i", fiindcă de aici derivă toate neajunsurile, fiindcă de aici derivă însuşi conflictul despre care vorbim.

Am auzit, zilele trecute, în gura unui parlamentar care, până nu demult, făcea parte din executiv, expresia: "Se încearcă acum alunecarea României spre o republică parlamentară" şi nu am putut să nu fiu uimit. Poate că respectivul domn ar trebui să deschidă Constituţia şi să ne arate tuturor unde anume scrie că România "nu este" deja o republică parlamentară; şi unde anume scrie că Parlamentul României "nu este" o instituţie suverană, ca expresie a voinţei populare exprimate prin vot universal, egal, liber şi direct.

Să ne mai mirăm că, de ani de zile, există o dublă campanie de discreditare - a Parlamentului, ca instituţie, şi a parlamentarilor, ca reprezentanţi ai acesteia? Dacă noi înşine, ca parlamentari, nu suntem solidari cu ideea că România este, prin Constituţie, cu totul altceva decât o republică prezidenţială condusă cu mână forte de un aşa-zis "despot luminat", atunci ce pretenţii să mai avem de la alţii?

Daţi-mi voie, în încheiere, să îi răspund colegului nostru aşa: Dragă domnule senator, nimeni nu dă acum vreo lovitură de stat, iar România nu alunecă spre o republică parlamentară. România este o ţară condusă de un Executiv, iar acesta din urmă se află - şi trebuie să rămână - sub controlul deplin al Parlamentului, indiferent care este "jocul zilei" şi indiferent cine ar fi... jucătorul de la Cotroceni.