Parliamentary debates

Domnul Dumitru Ioan Puchianu:

«Programul "Fermierul" - un mecanism birocratic cu final aşteptat»

Lansat cu surle şi trâmbiţe, în 2005, de către însuşi ministrul agriculturii, Gheorghe Flutur, Programul "Fermierul" a încins încă de la început minţile ţăranilor, care, paradoxal pentru unii, dar chiar vor să facă agricultură la nivel european. Acest program a fost anunţat ca fiind un sprijin acordat gospodăriilor ţărăneşti actuale în vederea transformării lor în asociaţii familiale şi micro-ferme, dar programul-pilot al Ministerului Agriculturii nu arată, până în prezent, nici o schimbare la faţă a agriculturii româneşti.

În esenţă, scopul acestui program este de a da credite de cofinanţare (50% din valoarea proiectului), cu o dobândă de 5% pentru proiectele SAPARD sau pentru dezvoltarea unei afaceri în mediul rural. Dobânda este foarte atractivă, dacă ţinem cont de rata dobânzilor practicate în mod curent pe piaţa creditelor, aşa că mulţi ţărani s-au arătat interesaţi şi au început să viseze la noi afaceri în domeniul agrozootehnic. Şi aşa ar şi trebui să fie, dacă stăm şi ne gândim că numai în 2006 România urmează să primească de la Uniunea Europeană, gratuit, circa 400 milioane de euro. Asta, teoretic vorbind, pentru că primeşte aceşti bani numai dacă are proiecte specifice, de la crearea de ferme de vaci pentru lapte, până la fabrici de conserve, de la ateliere meşteşugăreşti locale şi până la sere pentru cultura legumelor. Nimeni nu-ţi dă bani fără un scop precis!

Bani a mai primit România şi în 2005 şi tot pentru astfel de proiecte, dar problema este că fondurile au fost cheltuite foarte încet, sau chiar au rămas neutilizate. Între timp, comisarii europeni ne tot trimit semnale îngrijorătoare, că România nu va fi capabilă să absoarbă nici în 2006 fondurile oferite de Uniunea Europeană. Mai mult decât atât, ei avertizează că, după aderare, vom primi fonduri de 5-6 ori mai mari decât în prezent şi, pe bună dreptate, specialiştii europeni încep să-şi pună întrebări asupra credibilităţii programelor româneşti.

Trebuie să recunoaştem că chiar şi pentru noi românii, învăţaţi cu birocraţia locală şi cu inerţia, care însoţeşte invariabil demararea oricărui nou proiect economic, situaţia este de-a dreptul paradoxală: până la finele acestui an, adică în 8 luni de zile, trebuie să absorbim prin proiecte viabile circa 600-650 de milioane euro, adică circa tot atât cât abia s-a cheltuit în 4 ani, de când a demarat Programul SAPARD. Ce pot să înţeleagă atunci observatorii europeni?!

În prezent, Programul "Fermierul" pare a fi ajuns într-un mare impas, şi asta nu din motive financiare, ci din motive pur birocratice. Deşi a trecut mai bine de o lună de la licitaţia pentru desemnarea băncilor prin care se vor derula cei 7.000 miliarde ROL, puşi la bătaie de Ministerul Agriculturii, nici acum lucrurile nu sunt clare. Iniţial, s-a anunţat că au fost selectate trei bănci care să poată derula fondurile din acest program, dar puterea lor de absorbţie nu depăşeşte 200 milioane ROL din totalul de 700 milioane, aşa că Ministerul Agriculturii trebuie să organizeze o nouă licitaţie pentru diferenţa de sumă. O nouă licitaţie înseamnă noi termene şi amânări, iar, în această situaţie, timpul lucrează net în defavoarea noastră.

Pe de altă parte, băncile nu se înghesuie să acorde credite din fonduri proprii pentru agricultură, soluţia fiind tocmai cea propusă de Ministerul Agriculturii: fondurile ministerului să fie derulate prin bănci. Ar fi fost cât se poate de corect dacă ministerul ar fi stabilit cu băncile condiţiile preferenţiale pentru creditele acordate din aceste fonduri. Din păcate, băncile, după ce primesc finanţarea, acordă creditele în conformitate cu regulile B.N.R. de acordare a creditelor. Deci, orice facilitate se pierde în acest lanţ birocratic, iar cel care pierde în final este tot ţăranul român, care aşteaptă în zadar banii cu care să-şi finalizeze proiectul, şi România, care se va dovedi, pentru a câta oară?, incapabilă să utilizeze nişte fonduri nerambursabile, destinate modernizării unei ramuri a economiei rămasă mult în urma celei din ţările europene şi în care se pun toate speranţele agriculturii româneşti.