Parliamentary debates

Domnul Daniel Buda:

Stimaţi colegi,

Anul trecut, pe vremea asta, România semna la Luxembourg Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, urmând ca aderarea efectivă să se realizeze la 1 ianuarie 2007 în cazul în care Bucureştiul îşi face temele la câteva capitole considerate problematice, între care şi justiţia şi afacerile interne. În acel moment al semnării Tratatului, toate forţele politice din România, la unison, şi-au manifestat voinţa politică de a face reformele şi a adopta măsurile necesare, pentru a ne asigura paşaportul spre Uniunea Europeană. Unele voci erau însă sceptice, fiind neîncrezătoare în capacitatea unui ministru femeie, fără culoare politică, de a lua taurul justiţiei de coarne şi de a face schimbările care nu fuseseră făcute timp de 16 ani.

Timpul scurs de la semnarea Tratatului de aderare a fost unul contra cronometru, marcat de lupta cu inerţia, cu mentalităţile depăşite, cu interesele înguste de partid sau de grup. Ministrul justiţiei a avut de luptat pe rând cu fostul procuror şef al Parchetul Naţional Anticorupţie, Ioan Amărie, cu fostul preşedinte al Consiliul Superior al Magistraturii, Dan Lupaşcu, cu judecătorii de la Curtea Constituţională, cu birocraţia şi încetineala adoptării legilor. Miza acestei bătălii nu a fost şi nu este una personală, menită a satisface orgoliul personal al unei persoane aflate vremelnic în scaunul de ministru, miza acestei bătălii o constituie un lucru cât se poate de concret: pericolul activării clauzei de salvgardare de către Comisia europeană şi amânarea aderării României la Uniunea Europeană.

Rezistenţele au venit din toate părţile. În primul rând, pachetul legilor reformei în domeniul justiţiei a periclitat interesele materiale directe ale unor persoane din sistemul judiciar. Am fost cu toţii martorii situaţiei în care soţia judecător a atacat pachetul acestor legi la Curtea Constituţională, iar soţul judecător la această Curte i-a admis excepţia de neconstituţionalitate. Efortul de împrospătare şi întinerire a clasei magistraţilor a fost şi el, de multe ori, zădărnicit de diverse tertipuri procedurale, astfel încât în prezent există destui magistraţi care-şi datorează funcţiile în sistem unor merite de dinainte de 1989.

În al doilea rând, lupta anticorupţie s-a pus greu în mişcare după o perioadă în care România devenise notorie ca o ţară cu un grad înalt de corupţie, dar fără a avea corupţi. Deschiderea unor dosare de corupţie pentru peştii mari a fost categorisită de cei vizaţi ca o vendetă politică, pozând în victime ale noii guvernări. Şi de această dată lupta împotriva corupţiei la nivelul clasei politice a stârnit o vie rezistenţă venită din sistem, rezistenţă bazată de logica "azi el, mâine pot urma eu". Episodul votării împotriva cererii de percheziţie a locuinţelor lui Adrian Năstase este emblematic în acest sens. Deputaţii au preferat să se ascundă în spatele unui vot secret tocmai pentru a putea vota în voie şi pentru a masca eventualele compromisuri şi înţelegeri politice. Rezultatul a fost o palmă dată luptei anticorupţie şi încă o pată pe obrazul gros al Parlamentului.

Ceea ce este mai grav este însă faptul că în această luptă contra cronometru pentru reformarea justiţiei şi pentru lupta împotriva corupţiei, Parlamentul nu s-a ridicat la înălţimea rolului şi funcţiilor sale constituţionale.

Pachetul legilor reformei în domeniul justiţiei a trebuit adoptat prin procedura asumării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului tocmai pentru că urmarea procedurii legislative obişnuite ar fi ciuntit, în mod grotesc, prevederile acestor legi sau ar fi făcut ca ele să fie adoptate la Sfântu' aşteaptă.

Legea de aprobare a Ordonanţei Departamentul Naţional Anticorupţie a căzut în Senat cu concursul absenţelor strategice sau abţinerilor multora dintre senatorii unor partide aflate în Arcul guvernamental. Legea privind finanţarea partidelor politice, introducerea testelor de integritate morală, înfiinţarea Agenţiei pentru controlul averilor sau alte măsuri de luptă împotriva corupţiei au fost amânate pentru că negocierile politice au eşuat. Legile reformei justiţiei şi lupta anticorupţie nu pot şi nu trebuie să fie negociate, ele sunt mai presus de orice lider politic, chiar şi de raţiunea existenţei Coaliţiei. Negocierea acestor lucruri echivalează cu jucarea datei aderării la ruleta rusească.

Recent, reprezentanţii PSD, PNL, PD, UDMR şi PC din Biroul permanent al Camerei Deputaţilor au respins solicitarea Ministerului Justiţiei privind amânarea dezbaterilor la Codul de procedură penală. Aceştia au decis să introducă săptămâna viitoare, în dezbaterea Camerei Deputaţilor, Codul fără să mai lase timp ministrului justiţiei pentru depunerea de noi amendamente.

Aceste atitudini ostile la adresa ministrului Monica Macovei sunt departe de a evidenţia bărbăţia politică a autorilor lor. În fond, nu acestui ministru îi sunt aduse deservicii, ci ţării. În plus, a te lupta, chiar şi politic, cu o femeie este un semn de laşitate, iar când bărbaţii care se luptă cu o femeie sunt mai mulţi şi se coalizează între ei, laşitatea este şi mai mare.

Pauză între orele 17,33-18,10.